Evanghelia zilei: Lc 11, 42 – 46
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: vai vouă, fariseilor, pentru că voi daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele, dar lăsaţi la o parte dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu; pe acestea se cădea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Vai vouă, fariseilor, pentru că vă place să staţi în scaunele dintâi în sinagogi şi să vi se închine lumea prin târguri. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, pentru că sunteţi ca mormintele care nu se cunosc şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu. Atunci unul dintre învăţătorii de lege, răspunzându-I, a zis: Învăţătorule, cu vorbele acestea ne faci de ocară şi pe noi. Iar El a zis către ei: vai şi vouă, învăţătorilor de lege, pentru că voi împovăraţi pe oameni cu sarcini, care nu se pot cu uşurinţă purta, iar voi nu atingeţi de ele nici cu unul dintre degetele voastre.
Schimbul duhovnicesc
Zeciuiala, rânduită din cele mai vechi timpuri,[1] avea în vedere întregirea veniturilor preoţilor şi leviţilor care slujeau la templu. Ea se percepea de două ori pe an. Prima zeciuială consta din îndatorirea fiecărui israelit de a da leviţilor dijmă din roadele pământului (cereale şi fructe) şi din animale. Zeciuiala a doua revenea tot leviţilor deoarece la împărţirea Ţării Sfinte nu primiseră nicio parte de moştenire şi ea era de fapt dijma celor ce erau prea departe de locaşul sfânt şi nu puteau veni la el cu produsele agricole şi cu animalele. În acest caz Legea mozaică prevede aducerea arginţilor necesari locaşului sfânt pentru a putea cumpăra cu ei cele pentru pregătirea „ospăţului sacrificial”.[2] La un interval de trei ani se adunau veniturile din zeciuielile primite în anul acela şi se pregătea un mare ospăţ sacrificial la care participau şi străinii, sclavii şi văduvele pe lângă preoţi şi leviţi.
Regele Iezechia a poruncit poporului ca veniturile hotărâte prin Lege să revină numai preoţilor şi leviţilor. Toate zeciuielile din produsele vegetale şi animale au fost depozitate la templu în cămări care vor fi supravegheate de leviţi, care le împărţeau numai slujitorilor de la locaşul sfânt.[3]
Aşadar, zeciuiala constituia sursa de existenţă a preoţilor şi a leviţilor care n-au primit parte de moştenire ca şi celelalte seminţii.[4] De asemenea, Legea Vechiului Testament motiva zeciuiala ca un act de supunere a credinciosului israelit faţă de Dumnezeu.[5]
O altă sursă de venit pentru slujitorii templului era impozitul plătit de fiecare israelit pentru locaşul sfânt. Legea prevedea că orice om care a trecut vârsta de 20 de ani trebuie să dea Domnului drept răscumpărare pentru a fi ferit de nenorocire suma de ½ sicli.[6] Impozitul era perceput de la toţi la fel, indiferent dacă cineva era bogat sau sărac. El se percepea în ultima zi a anului şi cei care contribuiau prin el la întreţinerea personalului şi locaşului sfânt erau nu numai israeliţii din Ţara Sfântă, ci şi cei din diaspora.[7]
Mântuitorul a consimţit această lucrare cu caracter religios, dar îi ceartă pe cărturari şi farisei care înţelegeau şi vedeau totul ca pe un „schimb”: dădeau ceva, ca să primească altceva; dădeau zeciuiala, sau impozitul, sau pârga şi aşteptau mila şi dreptatea lui Dumnezeu. Dar – spune Domnul Hristos – pentru a primi mila Domnului, trebuie să fii la rândul tău milostiv:
„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi.”. (Mt 23, 23).
Între dar, dăruitor şi persoana căreia îi este destinat darul se stabileşte o legătură de suflet; este vorba de o predare, de o încredinţare aşa cum spune preotul în ectenie:
„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”.
Aşadar, mă încredinţez eu însumi lui Hristos, dar îl încredinţez, îl ofer şi pe cel de lângă mine, ca şi cum eu aş avea drept de proprietate asupra lui. Oricât ar părea de absurd în ordinea minţii omeneşti, în ordinea minţii duhovniceşti faptul e adevărat, iar cheia lui este iubirea. Când Dumnezeu mă iubeşte pe mine, El mă însumează, iar eu devin proprietatea Lui şi viceversa. Tot aşa se petrec lucrurile şi cu aproapele meu. Dacă eu îl iubesc, el e mai mult decât obiectul distant al iubirii mele; prin iubire, eu mi l-am încorporat în propria mea fiinţă, el trăieşte în mine laolaltă cu mine şi devine proprietatea mea.[8]
Dar „totul este al Domnului” – cum spune preotul la rugăciunea Amvonului.[9] Prin urmare „darul” pe care-l facem lui Dumnezeu este mai mult o recunoaştere a Lui; prin darul pe care-l oferim lui Dumnezeu ne „amintim” de fapt că toate îi aparţin Lui. Referitor la aceasta părintele Alexandre Schmemann spunea:
„Dacă amintirea lui Dumnezeu despre om este Darul vieţii, amintirea omului despre Dumnezeu este primirea acestui Dar de viaţă făcător.”.[10]
Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem reprezintă darul lui Dumnezeu. Suntem buni, milostivi, iubitori de oameni, îngăduitori pentru că am simţit toate acestea ca fiind revărsări ale harului dumnezeiesc. Când Dumnezeu ne primeşte darurile noastre, le recunoaşte ca fiind dintru ale Sale; când însă nu suntem în „duhul lui Dumezeu”, atunci şi darurile noastre Îi sunt străine:
„Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.”. (Mt 5, 23 – 24).
După modelul iudaic de sprijinire a locaşului sfânt şi a slujitorilor lui, în creştinism, în epoca primară toţi cei care veneau la Biserică aduceau cu ei darul lor, cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Fiecare cum socotea cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă.”. (2 Cor 9, 7).
Toate darurile se strîngeau pentru nevoile Bisericii, adică pentru întreţinerea clerului, a văduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care îi întreţine Biserica, pentru ajutorarea săracilor, pentru orice binefacere prin care biserica se realizează pe sine ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toţi şi slujirea tuturor cu toate. Istoria Bisericii consemnează că şi copiii care nu aveau ceva al lor sau cei săraci care nu aveau ce da, ce oferi Bisericii, aduceau apă, căci şi de apă este nevoie la Sfânta Liturghie.[11]
De multe ori simţim că în cele duhovniceşti nu avem ce să-I oferim lui Dumnezeu. Dar tocmai atunci primim de la El mai multe daruri. De ce? Pentru că atunci când ne recunoaştem neputinţa, nevrednicia şi smerenia, Dumnezeu ne înalţă:
„Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi Dumnezeu le dă har.” (Iac 4, 6; 1 Ptr 5, 5).
Când avem smerenia ca urmare a practicării virtuţilor, atunci ne asemănăm Maicii Domnului şi spunem împreună cu imnograful:
„Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi.”.[12]
Când însă smerenia noastră înseamnă nevrednicie şi neîndrăznire de a căuta spre cer, asemănându-ne fiului risipitor, atunci facem cu Dumnezeu un „schimb duhovnicesc”: îi dăm, prin spovedanie, păcatele noastre, ca să primim harul izbăvirii şi al iertării.[13]
[1] Patriarhul Avraam a dat preotului-rege al Salemului Melchisedec zeciuială din toate ale sale (Fac 14, 20), ceea ce înseamnă că această practică exista la popoarele semite, inclusiv la cele din Urul Caldeii de unde Dumnezeu l-a chemat să vină în Canaan.
[2] Deut 14, 24 – 26.
[3] 2 Paral 31, 4 – 19.
[4] Deut 14, 27.
[5] Deut 14, 23.
[6] Valoarea de schimb a monedelor depindea de natura şi greutatea metalului din care erau confecţionate. La început, aurul şi argintul folosite ca mijloc de schimb circulau în forme şi dimensiuni variate; pentru a li se stabili valoarea trebuiau cântărite de fiecare dată. Siclu, ca valoare monetară, avea 11, 42 g aur sau 14, 54 g argint. O jumătate de siclu însemna mai puţin de un statir (8, 60 g aur) şi mai mult decât o drahmă (4, 55 g argint). – cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată şi adnotată de ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, p. 1825.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, pp. 289 – 290.
[8] Arhiep. Bartolomeu, Cartea deschisă a Împărăţiei – o însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, pp. 79 – 80.
[9] „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor.” – cf. Rugăciunea Amvonului, în Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 159.
[10] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, p. 129.
[11] Ibidem, pp. 111 – 112.
[12] Stihire la Vecernia Praznicului Naşterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 426 – 427.
[13] „Fericitul Ieronim pustnicea într-o chilie aproape de peştera din Betleem. Se ruga lui Dumnezeu, se nevoia şi traducea Sfânta Scriptură din greacă în latină. La un moment dat avu o vedenie: Pruncul Mântuitor era în ieslea sfântă. Maica Domnului şi Dreptul Iosif Îl privegheau. Păstorii şi Magii Îi aduceau daruri. Îngerii Îl proslăveau. Şi Domnul le surădea tuturor. Ieronim, sărac lipit pământului, se simţea neputincios şi-i spuse Domnului: «Doamne, toţi te copleşesc cu daruri. Dar eu, nevrednicul Ieronim, ce să-ţi dau? Al Tău este cerul şi pământul. Ce am eu şi nu ai Tu?». Iar Domnul îi răspunde: «Ai şi tu Ieronime ceva ce nu am Eu. Tu ai păcate, iar Eu nu. Dă-mi păcatele tale!».”. – cf. Arhiep. ANDREI ANDREICUŢ, Hristos să se nască în inimile tuturor!, în Credinţa străbună, Anul XVII, nr. 12 / 2007, p. 3.
