Evanghelia zilei: Lc 15, 1 – 10
În vremea aceea stăteau aproape de Iisus toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Dar fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu lasă, oare, pe cele nouăzeci şi nouă în câmpie şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? Şi dacă a găsit-o, o pune pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă prietenii şi pe vecini, zicându-le: bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit oaia cea pierdută. Vă spun vouă că tot aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde, oare, lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă, până o găseşte? Şi dacă o găseşte, cheamă prietenele şi vecinele, spunându-le: bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Vă spun vouă că tot aşa se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.
Dumnezeu, bun şi iubitor
E în firea oamenilor să nu piardă un lucru de preţ fără regret, iar dacă îl regăsesc să se bucure. Aşa e şi Dumnezeu – zice Domnul Hristos. Păstorului îi lipseşte un animal din turmă, ceea ce îl determină să plece, să-l caute.[1] Unei femei îi lipseşte o drahmă, ceea ce o determină să aprindă o făclie şi să măture casa şi s-o caute cu grijă până ce a găsit-o.[2] Ambele pilde se încheie cu un cuvânt al Mântuitorului că în cer se face mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă.[3]
Pentru faptul regăsirii oii pierdute şi a drahmei pierdute, atât păstorul, cât şi femeia organizează o petrecere la care îşi invită prietenii, ca să-şi împartă bucuria cu ei. Aşa cum păstorul se bucură de oaia adusă acasă, iar femeia de drahma regăsită, tot aşa se bucură şi Dumnezeu de cei care se întorc la El. Acest lucru îl arată sentinţa care încheie pericopa evanghelică în discuţie:
„Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Lc 15, 10).
Se face aici referire la viitor, la Judecata de apoi; Dumnezeu se va bucura când printre mulţi drepţi va afla şi un păcătos dispreţuit în ochii „drepţilor” asupra căruia El să poată pronunţa iertarea. De ce? Pentru că Fiul Omului a venit în lume să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.[4]
Aceasta este una din învăţăturile fundamentale ale Evangheliei. E o învăţătură care ne umple de nădejde şi de bucurie. Au existat însă şi mai există oameni care nu pot înţelege acest lucru. E vorba de cei ce se socotesc „drepţi”. Aceştia nu pot să preţuiască iubirea şi harul lui Dumnezeu, nu pot să-L înţeleagă pe Dumnezeu aşa cum este El: „bun şi iubitor”, „îndelung răbdător şi mult milosârd”. Aceşti oameni se încred în „dreptatea” lor ajungând să deformeze şi să falsifice însăşi credinţa despre Dumnezeu. Aceştia îşi imaginează un dumnezeu care ar putea să privească în mod nepăsător pierzarea celor mai mulţi dintre fiii Săi. Într-o astfel de greşeală au căzut fariseii şi cărturarii, pe care Evanghelia îi prezintă ca adversari ai Mântuitorului.
Atunci când vameşii şi păcătoşii s-au apropiat de Domnul Hristos ca să-L asculte, fariseii şi cărturarii cârteau, zicând:
„Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Lc 15, 2).
După cum Îl înţelegeau pe Dumnezeu, El nu putea fi pentru cei păcătoşi decât un Judecător nemilos. Se vede că oricât erau ei de „cărturari” (titlu care indica în mod special „calificarea” lor de „specialişti” în Biblie), ei tot nu au priceput un lucru esenţial despre Dumnezeu: anume că El este iubitor de oameni, că El iubeşte creaţia Sa, că El „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” – cum a spus oarecând profetul Iezechiel.[5]
Dumnezeu se bucură pentru un păcătos care se întoarce. Părintele Arsenie Boca a spus în „Cărarea Împărăţiei” că:
„Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai mare sfânt om după Dumnezeu.”.[6]
Aşadar bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte este negrăită. Este o bucurie la care Dumnezeu asociază cerul întreg şi la care se cuvine să se asocieze şi toţi fiii Săi credincioşi de pe pământ. Dumnezeu este asemeni tatălui fiului risipitor care cu fiul întors acasă face risipă de daruri. Nu-l iartă numai şi nici nu-i aduce aminte de trecut, ci îl cinsteşte în mod deosebit:
„Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Lc 15, 22 – 24).
Pilda fiului risipitor (care este în continuarea celor două pilde din pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie), poate fi numită pe drept cuvânt „pilda tatălui iubitor”. De fapt – spunea părintele Teofil Părăian – din pilda cu fiul risipitor învăţăm mai puţin de la fiul risipitor decât de la tatăl iubitor:
„Fiul risipitor este un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depărtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatăl său dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte că are un tată. Poate că lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte că are un tată. Când a plecat, nu i-a păsat că are un tată! Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte că are un tată! A ştiut despre tatăl său că este aşa cum trebuie să fie un tată, că are inimă de tată.
Este foarte important să luăm aminte asupra acestui fapt: tatăl l-a primit pe fiul său pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit! Fiul l-a părăsit pe tatăl, tatăl însă nu l-a părăsit pe fiu! Tatăl a rămas în aşteptarea fiului. Aşa este şi Dumnezeu Tatăl faţă de noi oamenii. Chiar dacă unii din noi îl părăsim, El este Tatăl nostru, care răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, care trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”.[7]
Aşadar, Dumnezeu este „Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni”, „Tatăl nostru milostiv şi iubitor de oameni”; Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Aşa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu şi aşa îl înţelegem şi noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.
[1] Lc 15, 4 – 6.
[2] Lc 15, 8 – 9.
[3] Lc 15, 7.
[4] Mt 18, 11; Lc 19, 10.
[5] Iez 18, 23.
[6] Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, p. 36.
[7] Arhim. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele, pp. 106, 108 – 109.
