Evanghelia zilei: Lc 18, 15 – 17, 26 – 30

În vremea aceea aduceau la Iisus şi copiii, ca să se atingă de ei; iar uce­nicii, văzând aceasta, i-au dojenit. Dar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun vouă: cine nu va primi împă­ră­ţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Iar cei care au auzit acestea au zis: atunci cine poate să se mântuiască? Iar El a răspuns: cele ce la oameni sunt cu neputinţă sunt cu putinţă la Dumnezeu. Atunci Petru a zis: iată, noi am lăsat toate ale noastre şi am urmat Ţie. Iar El le-a răspuns: adevărat vă spun vouă că nu este nici unul care şi-a lăsat casă, sau părinţi, sau fraţi, sau femeie, sau copii pentru împărăţia lui Dum­ne­zeu şi care să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.

Evanghelia copiilor

Am putea numi această pericopă evanghelică: „Evanghelia copii­lor”. Este astăzi obiceiul ca după Sfânta Liturghie, părinţii să-şi aducă copiii la preot pentru a-i binecuvânta. Aşa s-a întâmplat şi în vremea Mântuitorului. Mamele îşi aduceau copiii lor, pentru ca Hristos să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze în numele Domnului.

Binecuvântarea la vechii evrei avea o importanţă deosebită. Ca act religios binecuvântarea rostită în numele Domnului mijlocea persoanei, căreia îi era des­tinată, mila şi pacea lui Dumnezeu. Cea mai importantă binecuvântare era cea ros­tită de preot atunci când săvârşea jertfa arderii de tot.[1] Se spunea atunci:

„Să te binecuvinteze Domnul şi să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu faţa ve­selă şi să te miluiască! Să-şi întoarcă Domnul faţa către tine şi să-ţi dăruiască pace.” (Num 6, 24 – 26).

Un copil se socotea împlinit atunci când primea binecuvântarea pă­rin­telui său. Citim în Vechiul Testament, în „Cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah, că:

„Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie.” (Sir 3, 9).

Erau rare ocaziile când un copil se învrednicea de binecuvântarea unui profet. Prin urmare, mamele erau îndreptăţite să insiste în a primi o astfel de bine­cuvântare, pentru copii lor. Atunci când au fost certate de ucenici, Mântuitorul le ia apărarea copiilor şi le spune ucenicilor şi mo­tivul pentru care-i primeşte:

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.” (Mt 19, 14; Mc 10, 14).

Copiii sunt model de urmat pentru dobândirea Împărăţiei Ceruri­lor. Hristos însuşi, ca om, avea curăţia copilului şi deplinătatea vârstei spirituale. În spi­ri­tuali­tatea ortodoxă condiţia copilului este văzută ca o stare pe care trebuie să o dobân­dească omul matur. Cel ce doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie lipsit de orice patimă, trebuie să fie curat cu inima asemenea copilu­lui.

Aşadar a fi „ca un copil” este efortul şi scopul vieţii duhovniceşti. Dacă ne angajăm în atingerea acestui scop este indispensabil să ştim care dintre caracte­risticile unui copil pot servi ca exemplu de virtute. În pri­mul rând, copilul este foarte conştient de faptul că trebuie să crească. Când face primii paşi, se înalţă în picioare şi de-a lungul întregii copilării încearcă să demonstreze că este mare. Un lucru asemănător trebuie să se întâmple şi în viaţa spirituală. Un semn al „creş­terii” duhovniceşti este dorinţa de a progresa în viaţa spirituală, de a nu ne opri niciodată din căutarea lăuntrică. Sfântul Grigorie cel Mare spune că:

„Este ca şi când cineva înoată într-un râu vijelios. Dacă încetează să mai înoate, este pe loc dus de valuri.”.[2]

În viaţa fizică creştem doar în tinereţe. În viaţa spirituală trebuie să creştem mereu, deoarece pentru harul lui Dumnezeu nu există măsură: el este infinit.

S-a întâmplat ca odată ucenicii să se certe între ei pentru întâietate şi l-au întrebat pe Mântuitorul:

„Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (Mt 18, 1; Mc 9, 34; Lc 9, 46).

Atunci Mântuitorul a chemat un copil şi aşezându-l în mijlocul lor, le-a spus:

„Cel ce se smereşte pe sine ca acest copil, acela este mai mare în Împărăţia ceru­ri­lor.” (Mt 18, 4).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată care este inocenţa copilului:

„Copilul este străin de invidie, de slava deşartă, de dragostea de întâietate şi are cea mai mare virtute, nevinovăţia, curăţia, smerenia. (…) A fi curat la suflet – aceasta este definiţia filosofiei; aceasta este viaţa îngerească. Da, sufletul copilului este lipsit de orice patimă. Nu se răzbună pe cei care l-au supărat, ci se duce la ei ca la nişte prieteni, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Oricât l-ar bate mama sa, pe ea o caută, pe ea o preferă tuturora. Copilul nu se întristează de cele ce ne întristăm noi şi nu se bucură de cele ce ne bucurăm noi.”.[3]

La fel, Cuviosul Isaia Pustnicul, în Filocalia volumul al XII-lea arată care este virtutea copilului, virtute pe care trebuie să o dobân­dească şi omul matur:

„Care este lucrul copilului? De este lovit, plânge; Cu cei ce se bucură cu el, se bucură; ocărât, nu se mânie; Lăudat, nu se mândreşte. De sunt luate lucrurile lui, nu se tulbură; De-i ia cineva din moştenire, nu ştie. Nu se duce la judecată; Nu urăşte pe vreun om. De este sărac nu se întristează; De este bogat nu se trufeşte; De vede o femeie nu o pofteşte. Plăcerea şi grija nu-l stăpânesc. Pe nimeni nu judecă, pe nimeni nu stăpâneşte, nu bârfeşte, nu râvneşte ceea ce nu cunoaşte, nu râde de chipul aproapelui, nu duşmăneşte pe cineva, nu se preface, nu caută să adune bogăţie, nu e iubitor de arginţi, nu se ceartă, nu învaţă cu patimă. Nu-i este frică de foame, nici de cei vicleni, nu se teme de fiară, nici de război.”.[4]

Părintele Ilie Moldovan, în lucrarea sa „Teologia iubirii”, spunea:

„Copiii sunt o invazie îngerească; a-i aduce în lume înseamnă a coborî cerul pe pă­mânt, chiar în condiţiile căderii în care ne aflăm. Copilul e un dar a lui Dumnezeu în­credinţat părinţilor.”.[5]

Prin urmare părinţii au o anumită responsabilitate faţă de copii. Copiii tre­buie născuţi şi apoi crescuţi. Ei nu aparţin părinţilor ci aparţin lui Dumnezeu, care i-a lăsat un timp în grija părinţilor.

Un filosof contemporan atrage atenţia părinţilor spunând:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri. Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii. Ei vin prin voi dar nu din voi. Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri. Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre, fiindcă ei au gândurile lor. Le puteţi găzdui trupul lor dar nu şi sufletul, fiindcă sufletele lor lo­cuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis. Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi ase­me­nea vouă, pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri. Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi. Pe drumul ne­sfâr­şirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe. Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie, căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel sta­tornic.”.[6]

Părinţii sunt comparaţi cu un arc. Arcaşul, care este Dumnezeu şi care ştie ţinta unde trebuie să ajungă săgeata, nu poate încorda arcul mai mult decât poate acesta rezista. Astfel, dacă familia – prima şcoală a unui copil – este slabă, copilul nu ajunge departe; îşi ratează ţinta. Dacă însă arcul este puternic, copilul ajunge unde trebuie, adică ajunge unde do­reşte Dumnezeu să ajungă: la mântuire şi la viaţa veşnică.

[1] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie bi­blică, p. 293.

[2] Cardinal TomÁŠ ŠpidlÍk, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, p. 106.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în PSB 23, pp. 675, 722.

[4] Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Cuv. XXV, în Filocalia 12, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 195.

[5] Pr. Prof. Ilie Moldovan, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii, vol. 1, Alba Iulia, 1996, p. 82.

[6] Kahlil Gibran, Profetul, p. 13.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Evanghelia copiilor (Miercuri, Săptămâna a XXVII-a după Rusalii)
Evanghelia copiilor (Miercuri, Săptămâna a XXVII-a după Rusalii)
/