Evanghelia zilei: Mc 11, 22 – 26
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă că cel care va zice muntelui acestuia ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce zice se va face, orice va zice el se va face. De aceea vă spun vouă: toate câte cereţi, când vă rugaţi, să credeţi că le veţi lua şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Căci, dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.
Credinţa care mută munţii
Citim în Evanghelia după Matei că după Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos, pe când cobora de pe muntele Taborului împreună cu ucenicii Săi Petru, Iacob şi Ioan, Mântuitorul a fost întâmpinat de ceilalţi ucenici care au rămas la poalele muntelui împreună cu mulţimea. Deşi au primit puterea de a scoate din oameni duhurile necurate, aceştia nu au reuşit să vindece un demonizat. Au rămas surprinşi când au văzut că Mântuitorul îl vindecă, iar ei nu au putut să-l vindece. Îl întreabă, deci:
„Noi de ce nu am reuşit să-l scoatem?”(Mt 17, 19; Mc 9, 28).
Şi Iisus le răspunde printr-un cuvânt aspru, şi anume:
„Pentru puţina voastră credinţă. Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo» şi se va muta.” (Mt 17, 20).
În contextul nostru, fiind vorba de o minune săvârşită la poalele Muntelui Tabor, „muntele acesta” la care a făcut referire Domnul Hristos ar putea fi chiar muntele Schimbării la Faţă. Şi poate, Mântuitorul l-a indicat cu degetul pentru a-şi întări spusele.
În Vieţile sfinţilor ni se istoriseşte despre un părinte îmbunătăţit, Sfântul Marcu care, vorbind cu Avva Serapion despre credinţă, a spus:
„Mai sunt oare sfinţi în lume, ca să facă minuni, precum a zis Domnul în Evanghelie: «De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui aestuia treci de aici şi te aruncă în mare şi va fi vouă?». Zicând Sfântul acestea, deodată s-a ridicat muntele şi s-a pornit de la locul său, ca de cinci mii de coţi şi s-a dus în mare. Plecându-se Sfântul Marcu şi văzând muntele pornind, a făcut cu mâna spre dânsul, zicându-i: «Ce ai făcut tu, munte? Nu ţi-am zis să porneşti, ci am vorbit cu fratele; deci, tu stai la locul tău».”.[1]
Întâmplarea arată că nu avem de a face cu o simplă metaforă. Credinţa poate, într-adevăr, să mute munţii.
Aceste cuvinte despre puterea rugăciunii au fost spuse de Domnul Hristos şi în alte împrejurări. La evanghelistul Luca de pildă, atunci când Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să ierte cuiva de şapte ori într-o zi,[2] când a fost rugat de ucenici să le sporească credinţa,[3] Domnul Hristos a spus:
„De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta.” (Lc 17, 6).
La fel, la evangheliştii Matei şi Marcu când se relatează episodul cu uscarea smochinului neroditor; ucenicii s-au mirat văzând minunea, dar Mântuitorul le spune:
„Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.” (Mt 21, 21; Mc 11, 22 – 23).
Vorbind despre credinţa care mută munţii, Sfântul Apostol Pavel le scria corintenilor:
„De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (1 Cor 13, 2).
Prin urmare, o credinţă care ar realiza lucruri extraordinare, până la acea măsură încât să mute şi munţii, nu este suficientă dacă nu este unită cu iubirea.
„Să muţi un munte este un lucru mare – spunea părintele Teofil Părăian. Să muţi un munte chiar şi bucată cu bucată, să faci cale printre munţi e un lucru mare şi să ştiţi că nu poate face nimeni lucrul acesta decât având credinţă. Dacă cineva vrea să facă un drum printre munţi, un drum în munte, să facă un tunel, e tot un fel de mutare de munte sau tot un fel de schimbare a lucrurilor care au fost înainte. Şi dacă cineva nu crede că poate să facă lucrul acesta – nu se angajează la lucrul acesta – şi înseamnă că nu are o credinţă la măsura aceea, ca să mute un munte din loc, ca să facă drum prin munte.”.[4]
Totuşi nu mutarea munţilor trebuie să fie în atenţia ucenicilor lui Hristos, a creştinilor. Munţii pot să fie mutaţi prin mijloace tehnice. Am văzut tunele sub Alpii elveţieni cu o lungime de 16 km. Cred că vorbind de puterea de a muta munţii, Mântuitorul a folosit o locuţiune devenită proverbială. Vorbind despre aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în Filocalia volumul 2, în „Capetele gnostice”:
„Grăunte de muştar este Domnul, asemănat prin credinţă în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce Îl cultivă cu grijă prin virtuţi mută muntele cugetului pământesc, depărtând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stăpâneşte şi dă odihnă în sine, ca unor paseri ale cerului, raţiunilor şi modurilor poruncilor dumnezeieşti.”.[5]
Cei credincioşi îl primesc pe Domnul Hristos prin credinţă în inimile lor. Prin împlinirea virtuţilor aceşti pot muta, din inimile lor, muntele cugetului pământesc care-i stăpâneşte, dând sufletului odihnă. Prin urmare, munţii pe care i-a avut în vedere Domnul Hristos nu sunt munţii de piatră, ci munţii de răutate, munţii de nepăsare, munţii de îndoială, munţii de necredinţă.
În spiritualitatea răsăritului creştin, păcatul este comparat cu o piatră.[6] Pe cât de multe păcate are un om, pe atât de multe pietre poartă în el. Acestea, adunându-se, pot forma munţi de răutăţi, de patimi. Un astfel de om se mişcă greu în cele duhovniceşti. Din credincios devine necredincios, din iertător devine neiertător, din milostiv devine nemilostiv, din bucuros devine trist şi din liber devine rob. Un astfel de om nu se poate înălţa singur la Dumnezeu. Un remediu ar fi să stea lângă un om duhovnicesc, cum ne îndeamnă părintele Teofil Părăian:
„Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu.”.[7]
Omul lui Dumnezeu îndeamnă la credinţă, la iertare, la milostenie. Aici se poate ajunge prin mărturisirea păcatelor, prin spovedanie care trebuie făcută ori de câte ori simţim că ne apasă o piatră pe inimă. Şi prin spovedanie omul devine liber; se simte eliberat, se simte ca o pasăre care a scăpat din cursa vânătorilor.[8] Simte cum muntele care odinioară era în inima lui nu mai este; şi pentru că nu-l mai stăpâneşte şi nu-l mai apasă este la rândul lui un om care odihneşte pe alţii.
[1] Viaţa Cuviosului Marcu din Muntele Fracesc – Etiopia, în Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, ziua a cincea, Ed. Episcopiei Romanului, 1995, p. 70.
[2] „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.” (Lc 17, 3 – 4).
[3] Lc 17, 5.
[4] Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, pp. 56 – 57.
[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 11, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia 2, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 183.
[6] TomÁŠ ŠpidlÍk, Marii mistici ruşi, pp. 143 – 146.
[7] Arhim. Teofil Părăian, Să luăm aminte, p. 130.
[8] Ps 90, 3.
