„Şema Israel” (Miercuri, Săptămâna a XXXIII-a după Rusalii)

de | feb. 9, 2022

Evanghelia zilei: Mc 12, 28 – 37

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus unul dintre cărturari şi L-a întrebat: care este cea dintâi dintre toate poruncile? Iar Iisus i-a răspuns că cea dintâi dintre toate este aceasta: ascultă Israile, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău şi din toată puterea ta; aceasta este cea dintâi poruncă; iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea, nu este altă po­run­că. Atunci cărturarul I-a zis: bine, Învăţătorule, adevărat ai zis că este un singur Dumnezeu şi nu este altul afară de El; şi a-L iubi din toată inima, şi din tot cugetul, şi din tot sufletul, şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi este mai mult decât toate prinoasele şi jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi nimeni nu mai în­drăznea să-L mai întrebe. Dar când învăţa în templu, Iisus a zis: cum spun cărturarii că Hristos este fiul lui David? Căci însuşi David, insuflat de Duhul Sfânt, a grăit: zis-a Domnul, Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci însuşi David îl numeşte pe El Domn; atunci cum este fiul lui? Şi toată mulţimea îl asculta cu bucurie.

„Şema Israel”

Un cărturar care îşi câştiga traiul studiind şi explicând Legea mo­zaică se prezintă la Mântuitorul şi îl întreabă:

„Care poruncă este întâia dintre toate?” (Mc 12, 28).

Mântuitorul îi răspunde ca unui cercetător, citând din Deuteronom urmă­toarele:

„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iu­beşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.” (Mc 12, 29 – 30).

Şi pentru că acel cărturar era într-adevăr preocupat de Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul îi spune şi care este a doua poruncă:

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 31),

după care adaugă:

„Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” (Mc 12, 31).

De fapt Mântuitorul face o sinteză a Legii, un rezumat arătând căr­turarului că toate cele zece porunci se cuprind într-una singură, res­pec­tiv în porunca iubirii:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mt 22, 37 – 39; Mc 12, 30 – 31).

Acestea auzind cărturarul răspunde cu bucurie:

„Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cu­ge­tul şi din toată puterea şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.” (Mc 12, 32 – 33).

Este bucuria cercetătorului care face o descoperire şi căruia i se con­firmă că descoperirea sa este adevărată. Omul acela nu a fost numai bucuros, ci şi fericit.  L-a fericit Mântuitorul, spunînd:

„Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mc 12, 34).

Moise a explicat evreilor prima poruncă din Lege, zicând:

„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în ini­ma ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale… Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi nu­mai Lui să-I slujeşti, de El să te lipeşti şi pe numele Lui să te juri. Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru; ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta şi să nu te piardă de pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos.” (Deut 6, 4 – 15).

Aceasta era mărturisirea de credinţă numită „Şema Israel”, adică „Ascultă Israel”, pe care evreii o spuneau la Ziua Împăcării, socotită a fi cea mai mare sărbătoare mozaică, „Sărbătoarea sărbătorilor”, deoarece în această zi Dumnezeu ierta păcatele poporului pe care acesta le-a comis în timpul unui an. Se alegeau acum doi ţapi. Unul era sacrificat, iar celă­lalt era trimis în pustie, dar numai după ce evreii îşi puneau mâinile asupra lui ca să-i transmită păcatele lor. Ţapul acesta se numea „ispă­şitor” pentru că ducea cu el în pustie toate păcatele poporului.[1] Avea un caracter prefigurativ; prefigura jertfa unică şi desăvârşită a Domnnului nostru Iisus Hristos pe care a adus-o spre iertarea păcatelor şi împăcarea întregii creaturi cu Dumnezeu.[2]

Porunca la care face trimitere „Şema Israel” ne obligă să iubim. Prin urmare, iubirea nu e ceva ce ni se dă: ea trebuie dobândită printr-un efort făcut de voia noastră liberă. Îndemnul este adresat întâi de toate ini­mii – centru spiritual al persoanei. Aşadar, iubirea începe în inimă.[3]

A iubi după porunca lui Dumnezeu înseamnă a iubi din suflet, din inimă cum spunea şi părintele Teofil Părăian:

„Iubeşti pe cineva atunci când îl primeşti în suflet, atunci când îi faci loc în inima ta. Câtă vreme îl ţii afară, câtă vreme îl ţii departe, câtă vreme îl respingi, câtă vreme îl ocoleşti, nu-l iubeşti. Când îl iubeşti, îl primeşti, îl faci al tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Dacă pe omul de lângă noi îl lăsăm lângă noi şi nu-l aducem şi în noi, atunci înseamnă că pe omul de lângă noi îl lăsăm acolo unde l-a pus Dumnezeu şi nu-l punem noi acolo unde vrea Dumnezeu. Adică Dumnezeu nu l-a pus direct în sufletul nostru, ci l-a pus lângă noi, ca să-l primim noi, să avem şi noi un merit, primindu-l în sufletul nostru. Dacă nu-l primim în sufletul nostru şi-l lăsăm numai lângă noi, atunci încă n-am ajuns la iu­birea care primeşte, la iubirea care adună şi care cuprinde, la iubirea cea după poruncă.”.[4]

Prima poruncă spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată pu­te­rea ta”. Nu s-a spus: „Să iubeşti pe Dumnezeul tău ca pe tine însuţi”, ceea ce ar fi însemnat panteism. Porunca ne prescrie să-L iubim pe Dum­ne­­zeu din toată fiinţa noastră; prin însuşi acest fapt ea ne face cu­nos­cut că Dumnezeu este Iubire, dar în acelaşi timp ne descoperă „dis­tan­ţa onto­logică” dintre om şi Dumnezeu.

A doua poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ne des­coperă deofiinţimea neamului omenesc, comunitatea ontologică a în­tre­gii noastre existenţe umane. Realizată în viaţă, această poruncă face ca întreaga umanitate să devină un singur Om.[5]

Tocmai pentru a nu ne întreba dacă cineva este vrednic sau nu de iubirea noastră, ni s-a poruncit să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

Încheiem cu acest îndemn al lui Antoine de Saint-Exupery:

„Să nu faci economii aici. Căci nu există marfă de economisit când e vorba de miş­cările inimii. A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singu­ră­tăţii tale. Iar atunci când dai, nu te nelinişti să afli cui ai dat. Căci ţi se va spune: «Cutare nu merită acest dar!». Ca şi cum ar fi vorba de o marfă pe care o consumi.”.[6]

[1] Lev 16, 10.

[2] În gândirea semitică asimilarea unei colectivităţi de către o persoană este un lucru curent: o majoritate se reduce progresiv până la unul, iar unul îşi asumă misiunea care la origine aparţinea majorităţii. În acest sens trebuie înţeles şi episodul cu „ţapul ispăşitor”, ţapul care ducea cu sine în pustie păcatele comunităţii, a tuturor care-şi puneau mâinile deasupra lui. Într-o asemenea gândire ispăşirea de către Hristos, Ebed-Iahve în locul celor păcătoşi (Isaia 53, 3 – 12) îşi găseşte o perfectă îndreptăţire. – cf. Antonie Plămădeală, Câteva probleme în legătură cu Ebed-Iahve în Deutero-Isaia, Preliminarii la o teologie a slujirii, în Mitropolia Banatului, nr. 1 – 3 / 1970, p. 82.

[3] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 129.

[4] Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, pp. 161, 165.

[5] Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, pp. 154 – 155.

[6] ANTOINE DE SAINT-EXUPERY, Citadela, p. 119.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
„Şema Israel” (Miercuri, Săptămâna a XXXIII-a după Rusalii)
„Şema Israel” (Miercuri, Săptămâna a XXXIII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

Cum simplificăm o viață tot mai complicată? (ep 13)

„Părintele Isidor nu-şi întrerupea niciodată postul: ţinea în permanenţă plăcutul post al abţinerii de la vorba cea multă. De la mâncăruri şi băuturi de soi se abţinea oricum tot timpul, de vreme ce nu avea de nici unele dintre aces­tea. Căci el nu avea nimic, iar...

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Categoria Psalmilor de implorare (penitențiali): Psalmul 37 (38)

Psalmul acesta de lamentație scoate la iveală o deosebită sensibilitate morală. Poate fi vorba de o boală misterioasă și grea, probabil lepră l-a lovit pe protagonistul acestui psalm. Din perspectiva doctrinei vechitestamentare a retribuției, această boală este trăită...