MIHAI EMINESCU (1850-1889) – „OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNEȘTI”

de Eseu

De multe ori, îndeosebi în anii de școală, când încă îmi mai permiteam să visez pe marginea detaliilor prezentate de profesorul de limba și literatura română la clasă, mi-am propus să scriu cel puțin câteva pagini despre poetul nepereche, Mihai Eminescu, pe care-l aniversăm astăzi, la 171 de ani de la nașterea sa. Peste ani, după ce visele mele au început să prindă contur în alte domenii ale științei și culturii, iată-mă, în sfârșit, în postura de a evoca personalitatea și opera celui mai mare poet al neamului românesc.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani, la 15 ianuarie 1850, în familia căminarului Gheorghe Eminovici și a Ralucăi Eminovici (născută Iurașcu), fiica stolnicului Vasile Iurașcu din Joldești, la 21 ianuarie același an primind taina botezului (avându-l ca naș de botez chiar pe bunicul său matern). Primii ani ai vieții i-a petrecut în casa părintească, la Botoșani și Ipotești, în împrejurimile împădurite ale celor două localități bucurându-se de libertate deplină și de bucuria descoperirii frumuseților naturii, elemente care, mai târziu, se vor regăsi traduse în versurile sale nemuritoare (textele unor poezii precum „Sara pe deal”, „Revedere”, „Lacul”, „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Somnoroase păsărele” etc. venind să întărească această observație).

Din nefericire, până la ora actuală, nu avem date concrete despre primii doi ani ai formării sale; cert este faptul că, în anul 1858, îl regăsim pe tânărul Mihai Eminescu înscris în clasa a III-a a prestigioasei „National-Hauptschule” din Cernăuți (unde, în anul 1859, a promovat clasa situându-se pe locul 15, din 72 de elevi, un an mai târziu promovând clasa a IV-a situându-se pe locul 5, din 82 de elevi). În perioada 1860-1862 a urmat primele două clase de gimnaziu la „Ober-Gymnasium” din Cernăuți, de unde, după ce a repetat aproape un an clasa a II-a, la 16 aprilie 1863, s-a retras și a plecat spre casă. După o tentativă eșuată de a obține o bursă de studiu din partea Ministerului Învățământului, la 5 octombrie 1864, s-a angajat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, în scurt timp ajungând să ocupe poziția de copist permanent județean. După câteva luni, a revenit în Bucovina, unde și-a reluat studiile ca elev particular („privatist”), fiind găzduit în această perioadă în casa profesorului Aron Pumnul, unde a primit sarcina îngrijirii bibliotecii acestuia (istoricii literari care au cercetat în amănunt biografia lui Mihai Eminescu sunt de părere că aceasta a fost una dintre cele mai prielnice perioade din formarea sa, având ocazia să parcurgă aproape toate cărțile din biblioteca profesorului Aron Pumnul).

Începutul lunii ianuarie a anului 1866 a fost marcat de debutul literar al tânărului Mihai Eminescu, prilejuit de un moment trist, de trecerea la cele veșnice a profesorului Aron Pumnul. Pentru a cinsti memoria vrednicului dascăl, elevii săi au editat o mică broșură, între copertele căreia și-au adunat „lăcrămioarele” vărsate în momentul despărțirii. În paginile acestei broșuri, Mihai Eminescu a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, versurile acesteia evocând personalitatea profesorului său și deplângând pierderea acestuia: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/C-acum din pleiada-ți auroasă și senină/Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/Se stinse-o dalbă stea!” („La mormântul lui Aron Pumnul”).

În același an, 1866, a părăsit Bucovina și a început colaborarea cu revista „Familia” din Pesta, publicație patronată de Iosif Vulcan, personalitate providențială pentru devenirea sa ulterioară, acesta fiind cel care i-a românizat numele de familie, Mihai Eminovici devenind Mihai Eminescu, nume sub care a fost consacrat în istoria noastră literară. În paginile acestei reviste, a publicat poezii precum „De-aș avea…”, „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „Speranța”, „Misterele nopții” sau traduceri din limba germană (de exemplu, a tradus și publicat nuvela „Lanțul de aur” a scriitorului Onkel Adam), texte care, în scurt timp, îl vor face cunoscut în rândul tinerilor studioși, dovadă faptul că sosind la Blaj pentru a-și continua studiile a fost repede remarcat de elevii care frecventau școliile acestui oraș. Din păcate, la Blaj, nu a reușit să-și susțină examenele și să promoveze ciclul gimnazial, dar în răstimpul petrecut aici a legat prietenii cu o serie de viitoare personalități ale vremii (Ștefan Cacovean, Ioan Paul, Teodor Toleș etc.), să admire frumusețile orașului în care s-a format dascălul său iubit, Aron Pumnul, să se bucure de scăldatul la confluența celor două Târnave, dar și să participe la lucrările celei de-a VI-a Adunări Generale a Asociațiunii ASTRA desfășurată la Alba-Iulia în intervalul 27-28 august 1866.

După părăsirea Blajului, căruia i-a atribuit denumirea de „Mica Romă”, vreme de câțiva ani Mihai Eminescu a străbătut țara în lung și-n lat alături de trupa de teatru condusă de Iorgu Caragiale, în cadrul căreia a activat ca sufleur și copist, răstimp în care a continuat să-și îmbogățească cunoștințele prin lectură, să scrie și să colaboreze cu revista „Familia” (în această perioadă îi sunt publicate poeziile „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure” și traduceri din opera poetului german Friedrich Schiller). În anul 1868, s-a angajat ca sufleur în trupa de teatru condusă de Mihai Pascaly, alături de care a călătorit în Transilvania și Banat, la Sibiu, Brașov, Arad, Oravița, Timișoara, Lugoj etc.

La stăruința tatălui său, în toamna anului 1869 s-a înscris, ca student extraordinar (fără bacalaureat), la Facultatea de Filosofie a Universității din Viena, unde a devenit membru al Societății Studențești „România Jună” și unde l-a cunoscut pe ardeleanul Ioan Slavici. Din capitala imperiului, a început colaborarea cu revistele „Federațiunea” (Pesta), „Albina” (Pesta) și „Convorbiri literare” (Iași), poeziile publicate în ultima, îndeosebi „Venere și Madonă”, aducându-i simpatia criticului literar Titu Maiorescu. Tot acum, alături de alți colegi români, Mihai Eminescu l-a vizitat pe fostul principe Alexandru Ioan Cuza, aflat pe patul de suferință într-un sanatoriu din Döbling, impactul acestei vizite determinându-l, la începutul lunii ianuarie a anului 1870, să evoce personalitatea și activitatea acestuia în cadrul întâlnirii studenților români.

Aniversarea celor 400 de ani scurși de la sfințirea mănăstirii Putna, ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare, a constituit prilejul organizării unui eveniment de amploare, principalii  susținători ai acestuia fiind studenții români din Viena, cei care au inițiat și campania de strângere a fondurilor necesare. În calitate de secretar al comitetului organizator, Mihai Eminescu a publicat proiectul serbărilor de la Putna în paginile revistei „Convorbiri literare”, aceasta fiind precedată de un schimb epistolar cu Iacob Negruzzi, cel care l-a sfătuit ca la finalul studiilor universitare să-și îndrepte pașii spre Iași și spre Societatea „Junimea”. Datorită intervenției autorităților austro-ungare, serbările au fost amânate pentru vara anului 1871, desfășurarea acestora căpătând amploarea unui adevărat eveniment național, chiar și sub vigilenta supraveghere a poliției imperiale.

Tot de Viena imperială este legată și întâlnirea poetului cu Veronica Micle, căsătorită cu mai vârstnicul profesor universitar Ștefan Micle, între cei doi aprinzându-se focul iubirii, care a ars, cu mai multă sau mai puțină intensitate, până la plecarea din această lume, dovadă corespondența purtată de cei doi îndrăgostiți. Fiorul dragostei a fost atât de puternic încât, după moartea prematură a poetului, Veronica Micle, sfâșiată de durere, și-a urmat iubitul luând decizia de a-și curma viața, prin otrăvirea cu arsenic.

Revenind însă, lipsa mijloacelor financiare l-a îndemnat ca, în anul 1872, să părăsească Viena și să revină în țară de unde, la scurt timp, cu suportul Societății „Junimea” (care i-a asigurat o mică subvenție lunară), a fost trimis să studieze la Berlin. De aceste studii berlineze s-au legat speranțele criticului și ministrului Titu Maiorescu care, după ce Mihai Eminescu și-ar fi susținut doctoratul în filosofie, intenționa să-l numească profesor al universității ieșene. Din rațiuni care îmi scapă, în toamna anului 1874, acesta și-a abandonat studiile și a revenit în țară, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași, preluând în paralel și suplinirea lecțiilor de logică susținute de Alexandru D. Xenopol la Institutul Academic. Deși a desfășurat o bogată activitate în cadrul bibliotecii centrale, a continuat să scrie (poezie, nuvele, schițe, cronici și eseuri), să publice și să frecventeze saloanele Societății „Junimea”.

În toamna anului 1874, proaspăt numit director al Bibliotecii Centrale din Iași, Mihai Eminescu avea să-l întâlnească pe Ion Creangă, cel care, în scurt timp, i-a devenit cel mai apropiat prieten. Însă, relația lor s-a cimentat de abia după destituirea sa de la Biblioteca Centrală din Iași și numirea pe postul de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui când, inevitabil, întâlnirile dintre revizorul Eminescu și dascălul Creangă au devenit o obișnuință. Nu a durat mult timp până când cei doi au devenit inseparabili, fapt ce l-a determinat pe George Călinescu să afirme că „[…] de aici încolo nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu”. Mihai Eminescu a fost cel care, ascultând povestirile dascălului Creangă, l-a îndemnat să le aștearnă pe hârtie și să le ofere spre publicare diferitelor reviste literare (îndeosebi „Convorbiri literare”); tot Eminescu a fost cel care l-a introdus pe Creangă în cercurile Societății „Junimea” unde, spre delectarea participanților, a început să-și prezinte propriile creații. Nu de puține ori, mai ales după descoperirea și vizionarea filmului „Bulgăre de humă” (realizat în anul 1989, cu Adrian Pintea și Dorel Vișan în rolurile principale), am încercat să-mi imaginez o zi din viața celor doi literați, plimbările și discuțiile purtate, lecturile publice și petrecerile consumate la adăpostul „Boltei Reci”, stropite din abundență cu rubiniu de Cotnari, ori nopțile albe petrecute de aceștia în „împărăția Creangă” din mahalaua Țicăului. Ce vremuri de tihnă, de elan creator, acompaniate de bucuria prieteniei dezinteresate, care s-au scurs mult prea repede pentru cei doi. În anul 1877, Mihai Eminescu a fost destituit din postul de revizor școlar, iar după o scurtă perioadă petrecută în redacția „Curierului de Iași” a luat decizia să plece la București, unde a ocupat poziția de redactor al ziarului „Timpul”. Rămas la Iași, Ion Creangă a fost încercat de sentimentul însingurării, nemângâierea sa fiind așternută în scrisorile trimise bunului său prieten, prin intermediul cărora a încercat să-l determine să revină la Iași: „[…] La Ieși ninge frumos de ast-noape, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”. Din păcate, strigătul său a rămas fără ecou, Eminescu a fost de atunci al Bucureștilor.

În capitala țării, la București, a fost încadrat în redacția ziarului „Timpul”, oficiosul grupării politice conservatoare, însă acest lucru nu a întrerupt colaborarea sa cu revista „Convorbiri literare” (unde publică poezii precum „Povestea codrului”, „Povestea teiului”, „Singurătate”, „Departe sunt de tine…”, „O, rămâi”, „Pe aceeași ulicioară…”, „Rugăciunea unui dac”, „Revedere”, „Despărțire” etc.). În paralel, publică și articole dedicate evoluțiilor de pe scena politică, problemelor întâmpinate de țăranul și muncitorul român, situației românilor din Transilvania, problemei evreiești, materiale care i-au atras titulatura de „reacționar” din partea celor care nu au reușit să înțeleagă faptul că, prin intermediul acestora, Mihai Eminescu a proiectat un anumit ideal uman. Din acest motiv, „politicele” eminesciene au fost multă vreme neglijate, astfel încât în zilele noastre încă suntem departe de înțelegerea deplină a valorii lor intrinseci.

Intensa activitate publicistică, ritmul de lucru dezordonat, firea boemă, datoriile acumulate, dublate de dramele familiale (pierderea părinților, sinuciderea fratelui Iorgu Eminovici, alienația mintală și moartea fratelui Șerban Eminovici) și neîmplinirea sentimentelor, au fost elementele care au generat instaurarea unei depresii severe, urmată de dărâmarea psihică a poetului. Cu ajutorul prietenilor, a fost internat la sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, mai apoi la Viena, la Botoșani, și din nou la București. Cu toate că a început o perioadă tulbure pentru poet, la sfârșitul anului 1883, a văzut lumina tiparului singurul volum de versuri publicat în timpul vieții. Intitulat Poezii, volumul a reunit 26 de creații lirice eminesciene, precedate de un scurt comentariu critic întocmit de Titu Maiorescu, acesta fiind reeditat în anul 1885.

Deși au existat și există voci care susțin faptul că, din momentul îmbolnăvirii, Mihai Eminescu a încetat să mai creeze, realitatea dată de lucrările rămase în manuscris dovedește contrariul; a continuat să creeze, să-și revizuiască unele materiale și chiar să publice. Considerăm că nici teoria instalării unei alienații mintale nu mai poate fi valabilă, în condițiile în care, în ultimele ore de viață, Mihai Eminescu a scris versuri precum: „Stelele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/Până ce pier.//După un semn/Clătind catargele,/Tremură largele/Vase de lemn;//Niște cetăți/Plutind pe marile/Și mișcătoarele/Pustietăți.//Stol de cocori/Apucă-ntinsele/și necuprinsele/Drumuri de nori.//Zboară ce pot/Și-a lor întrecere,/Vecinică trecere/Asta e tot…//Floare de crâng,/Astfel viețile/Și tinerețile/Trec și se stâng.//Orice noroc/Și-ntinde-aripele/Gonit de clipele/Stării pe loc.//Până nu mor,/Pleacă-te, îngere,/La trista-mi plângere/Plină de-amor.//Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?” („Stelele-n cer”). Personal, consider că depresia instaurată a fost cea care i-a măcinat sufletul, puterea fizică de a depăși greutățile vieții și care i-a grăbit sfârșitul survenit într-unul din saloanele sanatoriului condus de doctorul Alexandru Șuțu, în dimineața zilei de 15 iunie 1889. Astfel, a plecat spre nemurire poetul nepereche al literaturii române, al cărui portret bio-bibliografic am încercat să-l creionez în puține cuvinte, pe baza lecturilor din ultimii ani.

Prin tot ceea ce a creat și ne-a lăsat moștenire, Eminescu și-a asigurat un loc de frunte printre nemuritorii culturii românești, opera și ideile sale rezistând probei timpului și găsind, atunci când situația o impune, puterea de a renaște în formula prezisă de propriile versuri: „Dar din cenușă reînvie iară,/Minune scump-a lumii acesteia./El moare azi, în forma-i, dar ideea/Chiar și de vrea nu poate să mai moară” („Un Phoenix e o pasăre-n vechime”). Făcând abstracție de remarcile celor care în anii din urmă au încercat să diminueze valoarea operei eminesciene, făcând aluzie la articolele sale politice (fără a înțelege epoca și contextul în care acestea au fost elaborate și publicate), Mihai Eminescu a fost, este și o să rămână pentru vecie „omul deplin al culturii românești”.


Bibliografie:

1) Bot, Ioana; Cioabă, Cătălin (editori), Eminescu-versuri din manuscrise, București, Editura Humanitas, 2015;

2) Crișan, Mihai, Radu (editor), Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, București, Editura Cartea Universitară, 2005;

3) Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, București, Editura Minerva, 1989;

4) Călinescu, George, Ion Creangă (viața și opera), București, Editura Minerva, 1989;

5) Eminescu, Mihai, Opere, volum IX, Publicistică (1870-1877): „Albina”, „Familia”, „Federațiunea”, „Convorbiri literare”, „Curierul de Iași”, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980;

6) Eminescu, Mihai, Luceafărul, Chișinău, Editura Litera, 1997;

7) Eminescu, Mihai, Poezii, ediție adnotată, selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014;

8) Grigoraș, Vasilica; Șerban, Luminița; Tudor, Ionuț, Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850-15 iunie 1889). Bio-bibliografie, Vaslui, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui, 2008;

9) Lecturi eminesciene. Antologie/note și comentarii critice, ediție îngrijită de Lupău Gheorghiță, Bajko Francisc, Cormoș Victor și Mazilescu Radu, București, Editura StadiForm, 1999.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Bichigiu 500

Bichigiu 500

Prelegere susținută luni, 5 iunie 2023, în a doua zi de Rusalii cu ocazia aniversării a 500 de ani de la prima atestare „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Nicolae Iorga Cine au fost părinții și strămoșii noștri, părinții...