Mihai Eminescu – cel mai mare poet român

de | iun. 15, 2022 | Personalitatea zilei, Biografii, Documentare

Mihai Eminescu s-a născut în Botoşani la  data de 15 ianuarie 1850, sau după alte surse  s-a născut în Ipotești la data de 20 decembrie 1849. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai părinților Gheorghe și Raluca Eminovici. Tatăl său era căminar și putea oferi copiilor săi o stare materială bună.

Cu privire la copilăria sa, George Călinescu scrie că „nu trebuie să vedem în copilăria celui ce avea să devină cel mai mare poet al țării lui, ceva miraculos și oarecum prevestitor. Este copilăria firească a unui băiat crescut la țară, fără truda ce apucă degrabă pe un fiu de țăran și cu libertatea pe care o fac cu putință o familie numeroasă și cu un părinte mereu ocupat pe aiurea. Ipoteștii, sat sărăcăcios, sunt așezați îmtr-o vale închisă de dealuri… pe după care stau ascunse alte sate mai mari… Locuința  părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară, dar încăpătoare… nu lipsită de anume eleganță rustică”.

Copilăria a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții pentru Mihai Eminescu. Obișnuia să se plimbe pe moșie și prin satele vecine. Uneori lipsea câte o săptămână de acasă, spre supărarea părinților. Obișnuia să ia cu el o carte, vreo doi-trei covrigi și să meargă în codrii de lângă casă.  Se împrietenea cu vreun moș bătrân sau cu vreo bunicuță care îi spuneau povești fantastice despre zâne, snoave, ghicitori sau alte „născociri populare” . Uneori se adâncea atât de mult în pădure încât urca la stâni

Nu se știe unde a făcut Eminescu clasele întâia și a doua, însă știm că a treia și a patra le-a urmat la Cernăuți, la școala greco-orientală Național-Hauptschule. Tatăl său prețuia foarte mult cultura germană, din acest motiv și-a dat toți băieții să studieze carte nemțească. Lui Mihai Eminescu nu îi plăcea școala din Cernăuți, motiv pentru care la un moment dat în clasa a treia sau a patra a fugit acasă. Tatăl său, firește, l-a dus înapoi după ce „i-a aplicat câteva metode pedagogice peste spate”.

În anul 1860 tatăl l-a înscris la Ober-Gymnazium, o altă școală nemțească, pe care George Călinescu o descrie ca fiind „o lungă cutie cu etaj, un fel de ospiciu mohorât”. Profesorii obișnuiau să ia în gazdă elevii. Mihai Eminescu a ajuns să locuiască în casa mai multor cadre didactice, printre care se numără și profesorul  Aron Pumnul, pe care a ajuns să-l aprecieze foarte mult. Defapt, acest profesor era iubit de toți elevii români. Era blând și răbdător, știa să explice foarte bine  și uneori mai bătea mingea cu ei.  Profesorii acestei școli erau bine pregătiți, iar disciplina în instituție era strictă. Elevii nu aveau voie să umble prin cafenele și restaurante, să fumeze, să poarte bastonașe și erau pedepsiți când nu mergeau la biserică.

Mihai Eminescu nu era un elev strălucit. El avea preferințe la studiu. Nu îi plăcea să studieze orice. Îi plăcea enorm lectura, nu însă și școala. Nu-i plăcea să-și învețe lecțiile și de aceea lua note rele. Chiar dacă avea o memorie fenomenală nu putea învăța nici cum pe de rost lecțiile. Nu îi plăcea să tocească. Dintre toate materiile, nu se putea împăca nici cum cu matematica.  Spunea că „matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului”.

În schimb, îi plăcea să citească. Obișnuia să citească tot ce îi pica în mână din biblioteca tatălui său și cea a profesorului Aron Pumnul. Îi plăcea mult istoria. Memoria îl ajuta. A citit atât de mult, încât profesorul de istorie a început să-l laude în toată școala pentru cunoștințele sale. I-a uimit pe toți când profesorul de istorie, Neubauer, om foarte sever i-a dat cea mai bună notă, ceea ce până atunci nu se mai întâmplase. A ajuns cunoscut printre copii că era bun povestitor. Îl puneau să le istorisească înainte de culcare  ce a mai citit sau să le spună câte un basm, că de nu, era bătut cu pernele.

Totuși, chiar dacă excela într-un aspect, școala îi displăcea. A fugit de mai multe ori de la școală, dar de fiecare dată când se întorcea acasă tatăl său îi aplica niște măsuri disciplinare pe spinare și îl trimitea înapoi. În clasa a II-a la acest gimnaziu a rămas repetent.

În anul 1863 a sosit la noi în țară trupa de teatru Tardini. Eminescu era absorbit de spectacolele acestora. Era numai ochi și urechi. Stătea nemișcat, pironit cu ochii asupra actorilor. Nu aplauda, nu vorbea, ci sorbea fiecare cuvânt. Când cădea cortina ținea minte replicile și obișnuia să fredoneze muzica. Se presupune că în acel an  Eminescu s-ar fi alăturat trupei de teatru. Când s-a întors în anul  1864 a  intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean. După un an a demisionat și s-a întors să-și continue studiile. A stat în gazdă la profesorul Aron Pumnul.

Anul 1866 marchează debutul literar al lui Mihai Eminescu. În luna ianuarie, profesorul Aron Pumnul trece la cele veșnice. Elevii tipăresc o broșură cu titlul  „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști” în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminoviciu. Mai târziu, publică în revista „Familia” 12 poezii. Vulcan, directorul ziarului, poet „greoi” și el la rândul lui a fost încântat de creațiile „junelui de 16 ani”. Acesta spunea: „Mi-aduc și acum aminte, cum într-o dimineață de februarie primii o scrisoare din Bucovina în care un tânăr de 16 ani îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și îndeosebi etatea tînără a autorului, mă surprinseră și deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent și poet cu viitor”.

Același an 1866 marchează un alt punct cheie din viața poetului. În acest an, 1866, a renunțat la gimnaziul din Cernăuți și a pornit la drum, pe jos înspre Blaj. Nu se știe de ce a plecat. George Călinescu doar dă cu presupusul că poate vreun profesor mai sever, îi primejduia trecerea vreunui examen.  Nu se știe nici cât a peregrinat. Unii presupun că în tot acest timp a poposit și pe acasă o perioadă, dar nu se știe. Cert este că Eminescu și-a luat ca orice drumeț de țară un băț, o straiță și „nimic altceva decât mândria de poet” spune George Călinescu. A pornit prin târguri și prin sate. Iubea să interacționeze cu oamenii. Aceștia îl primeau peste noapte să doarmă în casele lor și îi dădeau de mâncare. Avea cu el un carnețel în care își nota ce i se părea mai deosebit. Chiar el le spunea oamenilor: „Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material”. Iubea nespus să cultura noastră românească. Era un patriot înfocat. Orice lucru, indiferent cât de mărunt din folclorul nostru îl prețuia și îl entuziasma.

În momentul când a ajuns în cele din urmă la Blaj era o celebritate.  Printre școlari s-a răspândit zvonul că a venit un student din Cernăuți care a citit întreaga bibliotecă gimnazială și publică poezii în Familia. Eminescu era un student rar. La Blaj citea pe nerăsuflate tot ce îi pica în mână. Studenții se mirau de el că poetul nu bea, nu fumează nu joacă nici cărți. Toată ziua este cufundat în lectură.

Totuși, la Blaj întâmpină aceleași probleme ca la cealaltă instituție. Deși avea cunoștințe foarte aprofundate de istorie și literatură română și știa pe dinafară Andrei Popa, spune George Călinescu în biografia poetului profesorul Alimpiu Blajan l-a prins cum Mihai Eminescu și-a udat cu lacrimi foaia goală de examen. Stătea cu mâinile în cap că nu își mai amintea nimic la examenul de greacă. Așadar, memoria sa era binecuvântare și blestem. Era fenomenală pentru orice subiect îl pasiona, dar respingea orice informație nu îl interesa, chiar dacă și-ar fi dorit să poată reține acele lucruri.

Nu a rămas mult în Blaj, pentru că deja în anul următor, 1867, Pascali îl descoperise pe poet la Giurgiu și l-a angajat sufleor. După ce a fost cu trupa de actori în turneu prin meleagurile țării noastre, anul următor, 1868, Pascali îl recomandă ca sufleur la Teatrul Național. Aici ajungea uneori să urce pe scenă pentru roluri cu replici scurte sau copia rolurile în caiete deosebite. La un moment dat Pascali l-a pus pe Eminescu să traducă din germană în română o carte despre actorie.

Tatăl său era îngrijorat. Îl înfricoșa ideea că Mihai ar putea rămâne toată viața în acest domeniu, care, la acea vreme era un domeniu murdar. Eminescu umbla zdrențuit, trăia în sărăcie, dormea pe paie și unde putea. Chiar dacă pe scenă totul era strălucitor, în culise, lucrurile erau opusul. Tatăl său își dorea o meserie de prestigiu pentru fiul său, așa că s-a oferit să-i plătească studii în Viena. Tatăl său era întotdeauna dispus să facă sacrificii materiale pentru oricare din copiii săi. Avea mijloace materiale suficient pentru toți. Însă, Mihai Eminescu nu își dorea să împovăreze pe părinții săi. Prefera mai bine să fie sărac și zdrențuit decât să se lase ajutat de părinți. George Călinescu spune că acest scrupul naiv l-a făcut să sufere mizeria rătăcirilor în chip inutil, pentru că tatăl său era suficient de înstărit să-i ofere fiului său o stare materială bună.

Cu ajutor de acasă, în toamna anului 1869 a început să studieze filozofia la Viena.  Pentru că nu avea toate clasele absolvite și nici examenul de bacalaureat promovat, nu s-a putut înscrie ca ceilalți studenți. Pentru majoritatea semestrelor el a participat doar în calitate de audiator. Pe lângă filozofie, mai vizita și cursurile de limbi romanice. De asemenea, și aici a continuat să citească tot ce îi cădea în mână. Un alt detaliu ce merită amintit e că Viena la acea vreme erau un loc des frecventat de studenți români de pretutindeni. Nu îi era greu lui Mihai Eminescu să se simtă ca acasă în acest oraș. Găsea ușor câte  un cerc românesc. În timpul studiilor s-a împrietenit cu Ioan Slavici. Viața la Viena avea două faze. Atunci când îi soseau banii de acasă Eminescu era fericit, își cumpăra cărți, tutun și cafea turcească. Probabil mergea și la teatru și își plătea datoriile. Era foarte sociabil în această perioadă scurtă când încă mai avea bani de acasă. În cealaltă perioadă, în care banii trimiși de acasă erau consumați era mai retras. Stătea aproape mai mult în camera sa și citea. Când mergea la cafenea cumpăra pe datorie și plătea atunci când soseau în sfârșit banii periodici. Tot în această perioadă compunea și copia poezii și nuvele, plănuia drame numeroase și își punea la punct poezii mai vechi pentru a le publica. „Când credea că unele compuneri, după îndelungi dospiri, au înfățișare onorabilă”, spune George Călinescu, le punea în plic, însoțite de o scrisoare ceremonioasă și le trimitea la revista „Convorbiri literare”.  Tot în această perioadă a cunoscut-o pe Veronica Micle, tânăra soție a bătrânului profesor Micle din Iași.  Aceasta a venit în Viena pentru tratament. În acest timp, Eminescu i-a fost ghid prin metropolă.

În anul 1872 s-a întors în țară, unde a stat la Iași pentru a cunoaște mai bine pe cei din Junimea. Cândva în timpul anilor la Viena sau poate acum când s-a întors și-a echivalat toate studiile, probabil prin lecții private. În anul 1873 era ambiționat să aibă performanțe academice mai bune. S-a înscris pentru doctorat la Berlin. Pentru că banii de acasă nu veneau niciodată la timp, Theodor Rosetti, agentul diplomatic al României la Berlin, l-a luat pe Eminescu, pe care îl știa din cercul Juminea și la angajat la agenție în calitate de secretar particular. Aici poetul avea de copiat scrisori diplomatice și alte lucruri birocratice. A părăsit orașul doar atunci când a vizitat arhivele din Polonia pentru a-și întocmi lucrarea de doctorat.

S-a întors în România în anul 1874, unde a devenit directorul Bibliotecii Centrale din Iași. Lui Eminescu îi plăcea foarte mult acest post, pentru că îi dădea răgaz și posibilitatea să lectureze cărți în cantități enorme. „Sunt fericit, spunea Mihai Eminescu, că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare”. Cu un servici stabil și bine plătit și timp din belșug  putea să citească pentru lucrarea sa de doctorat. Însă, Eminescu, la fel ca întotdeauna, a devenit interesat de alte lucruri. A început să inventarieze toate cărțile. Își dorea să revoluționeze biblioteca cu tot dinadinsul în detrimentul tezei sale de doctorat. S-a înflăcărat să sporească titlurile prezente. A întocmit o listă de cărți ce considera el, erau indispensabile unei biblioteci care se respectă. A negociat prețuri cu librari și anticari și cerea fonduri de la Stat pentru a putea cumpăra acele titluri.

În anul 1875 își face debutul în învățământ, la Institutul academic din Iași, unde Xenopol l-a chemat să suplinească cursul de logică. La fel ca în funcția de la bibliotecă, privea totul ca pe o mare răspundere. Se plângea că nu are mijloace pedagogice suficiente, așa că a început să întocmească singur un manual de logică. În al doilea semestru, profesorul Samson Bodnărescu se vede prea ocupat cu alte îndeletniciri și îl lasă pe Eminescu profesor de germană în locul lui. Institutul unde preda avea școală primară, gimnaziu, liceu și internat. Însă, deși era scrupulos cu sine și încerca să împartă materia cât mai bine, era lipsit de pregătire pedagogică. Nu știa cum să-i ambiționeze pe elevi să învețe. Majoritatea nu își doreau să învețe germană, își doreau doar să promoveze. Însă nu era vorba doar de lipsa de interes a studenților. Eminescu îi împovăra cu multe lucrări și nu reușea să se facă plăcut. Nu a reușit să ajungă la inima elevilor. Ei considerau metodele sale barbare. În semn de protest s-au baricadat în sala de gimnastică și au refuzat să mai iasă până nu se termină ora. Au revenit înapoi când a început următoarea oră, a lui Culianu, pentru a arăta că protestează doar împotriva metodei de predare a lui Eminescu.

A fost nevoie să fie concediat. La scurt timp, spre mirarea tuturor, Titu Maiorescu l-a numit revizor școlar. Din această postură preda la o școală normală, făcea inspecții în județele Iași și Vaslui și propunea reforme școlare. Vizitele în școlile de la sate l-au surprins în mod neplăcut. Frecvența redusă  a copiilor, abuzurile primarilor, arendașilor și funcționarilor administrativi, sărăcia și mortalitatea țăranului, silit să presteze munci în natură pentru a acoperi vechile datorii. Mulți țărani au ajuns din cauza acestor nedreptăți să considere școala nu doar o povară, dar un lucru de prisos sau chiar de evitat. În satul Mînjești spre exemplu a găsit un singur știutor de carte.  După nici un an a fost destituit și din această funcție. Guvernul care l-a instalat a căzut, așa că a fost înlocuit de altcineva, simpatizat de noul Guvern. A rămas foarte indignat în urma acestei decizii. Mai ales că avea multe planuri de reformă, iar pe final, i se cerea să realizeze imposibilul. I se cerea să viziteze mai multe școli decât îi era omenește posibil.

În același an 1875 l-a întâlnit pentru prima dată pe Ion Creangă. Cei doi au făcut cunoștință la la crâșma de mahala „Bolta-Rece” aflată în dealul Sărăriei. Amândoi erau țărani moldoveni, cu purtări similare. Când a auzit vorbele de duh  și snoavele lui Creangă, Eminescu l-a adus înaintea membrilor din Junimea, în chiar seara aceea. Încă mai miroseau a vin. Nu era timp de pierdut. Un talent de talia lui Creangă nu trebuie ratat. Cei doi au devenit prieteni foarte buni. Amândoi erau iubitori de tradițional, de rustic. Se distingeau de alți junimiști care căutau rafinamentul orașelor. Cei doi obișnuiau să se plimbe prin tot Iașiul, stând de povești. Mergeau prin pădure, unde continuau să povestească întinși pe iarbă, mâncând mămăligă rece și pastramă. Lui Eminescu îi plăcea enorm de mult să-l asculte. Stilul lui Creangă pe care și noi îl găsim amuzant, nu are cum să nu farmece. Îi plăceau replicile lui, stilul său de a spune o poveste și felul său brut de a fi. Era un țăran autentic și Eminescu aprecia oamenii simpli. Cum sunt cei pe care i-a întâlnit atunci când a cutreierat pe jos România. Asemenea și lui Creangă îi făcea mare plăcere să stea de vorbă cu Eminescu. A rămas trist când Eminescu a trebuit să plece în București și se bucura foarte mult când venea din când în când în vizită la el.

Destituit din postul de revizor, junimiștii i-au găsit  un post la gazeta „Curierul”. Nu îi plăcea să lucreze aici, așa că în scurt timp renunță. Chiar dacă îi plăcea să petreacă timp cu Ion Creangă și cu Veronica Micle în Iași, pentru că nu avea servici, a fost nevoit să plece în București, unde a devenit redactor la ziarul „Timpul”.  Din cei șase ani cât a stat în București, ultimii doi sunt tragici pentru literatura română. În ultimii doi ani nu a mai scris nimic. Truda ca redactor de ziar, dezamăgirea pe plan emoțional cu Veronica Micle  și alte mici supărări i-au răpit inspirația și timpul de a mai scrie poezii. A fost prima și singura perioadă din viața sa, de la debutul său literar în care nu s-a mai preocupat de poezii, pentru că nu a mai putut. În schimb, a început să fie interesat de științe. Și-a umplut caietele cu informații de chimie, fiziologie și fizică.  A început să studieze matematica, domeniul pe care îl detesta atât de mult în tinerețe și care acum părea că este unicul instrument prin care se pot formula legile Cosmosului. În timpul liber, pentru a se recrea frecventa cafenele și se plimba cu câte un prieten pentru a sta de povești.

În acești ultimi doi ani Eminescu s-a îmbolnăvit și din cauză că muncea prea mult, boala i s-a mai și înrăutățit. În timp ce alții, precum Maiorescu aveau timp și bani să meargă la băi în străinătate să se relaxeze, Eminescu stătea în București și muncea peste puteri în redacție. Se plăgea prietenilor „Uf, numai pot, nu mai pot. Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vreo două săptămâni…” Iar când era întrebat „De ce nu te duci ?” răspundea „Dar unde să mă duc ?C u ce să mă duc ? Pe cine să las în locul meu ?”. În cele din urmă cineva a avut milă de el. Nicolae Mandrea l-a invitat să stea pe moșia lui și să traducă în română volume din colecția Hurmuzachi în schimbul unor sume de bani. A ajuns să stea în tot conacul singur. Râurile, codrii, șesurile și dealurile oltenești l-au ajutat pe poet să se relaxeze. Rănile ulceroase de pe picioare i-au dispărut și se simțea mult mai bine.  A fost o pauză de care avea nevoie. Când Slavici a trecut pe la el la conac l-a găsit pe poet sănătos și vesel.

Din nefericire, redacția îl aștepta. Acum, pe lângă munca istovitoare s-au mai adăugat și guri rele. Oameni care îl displăceau pe Eminescu pentru vederile sale politice și care încercau să-i facă zile fripte. Toate acestea l-au epuizat de puteri pe poet. El spunea: „Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranța în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în România decepțiunea a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei  de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri și la nimeni. Sunt strivit. Nu mă mai regăsesc, nu mă mai recunosc”. Pentru că nu a avut parte de odihnă părea tot mai abătut și ruinat sufletește. A început să dea semne de nebunie. Prietenii și-au dat seama că linia dintre realitate și imaginație începea să se subțieze tot mai mult la poet.  A fost dus cu forța la un ospiciu. Pentru că cei de la sanatoriul „Caritas” nu au reușit să-l vindece, Maiorescu a plătit să fie tratat la Viena. După un timp, Eminescu și-a revenit din criza de nebunie. Pentru că încă nu era considerat complet vindecat, Junimea a strâns bani să-l trimită în Italia pentru restul tratamentului.

Când s-a întors în România, prietenii au găsit un Eminescu „surpat sufletește, cu ochii veșteji, părăsiți de gânduri, greoi la faptă și la cugetare, monosilabic în răspunsuri, fără nici o vlagă și de o senilitate, de o întunecare tristă a oricărei dorință de viață”. Se socotea un om gata osândit, incapabil de a mai face ceva bun. Când se uita într-o carte își simțea creierul apăsat. Juminiștii au încercat să-i găsească o slujbă, dar Eminescu nu mai avea energie. L-au pus să facă inventarul unor documente istorice. Însă pe când s-a dus Eminescu, s-a uitat la manuscrise și a spus că nu sunt de nici o valoare.

În anul școlar 1884-1885 a reușit să predea geografie și statistică la Școala comercială, chiar dacă sănătatea sa, spunea el, este așa stricată, încât a ajuns ireparabilă. Avea dreptate. În scurt timp, a ajuns din nou nebun. Cânta, bătea în ziduri, spărgea ulcele, felinare de pe stradă și striga după femei. La recomandarea medicilor  i s-a dat iod și era frecat cu istov de mercur. Această substanță este periculoasă pentru corpul uman. Doctorii  vremii nu știau asta. Probabil că tratamentele i-au grăbit sfârșitul. A mai fost trimis de asemenea la băi în străinătate. Tratamentele medicilor au adus ameliorări. Demența i s-a diminuat semnificativ. Putea comunica normal, și-ar fi dorit chiar să mai scrie poezii, însă, era în continuare foarte slăbit. Ultima perioadă de viață a lui Eminescu este o serie de perioade în care părea că își revine, urmate de noi perioade de nebunie.

În privința clipei în care a trecut la cele veșnice datele sunt contradictorii. Unele indică ziua de joi 15 iunie, altele ziua de 16 iunie 1889. Cea mai sigură este însă data de 15 iunie, care este trecută atât pe actul său de deces, cât și pe piatra de mormântului. Miercuri seara, Eminescu, cu o ultimă licărire în ochi l-a chemat pe doctor la pat și s-a plâns de mari dureri în trup. A rămas singur, s-a întins pe pat și în scurt timp inima i s-a oprit. Alte surse spun că Eminescu ar fi fost ucis de o cărămidă. În accesele lui de nebunie îi plăcea să cânte. Un bariton pe nume Petre Poenaru l-ar fi avertizat că dacă mai cântă va arunca după el. Eminescu a continuat să cânte, iar acesta a dat cu o cărămidă după cel care falsa.

Însă chiar dacă detaliile exacte despre moartea sa nu le cunoaștem, știm că a trecut la cele veșnice după ce o perioadă bună de timp a suferit de alienare mentală.

Mihai Eminescu a fost un geniu neîntrecut pe tărâmul poeziei. Încă de la început calitatea lucrărilor sale a stârnit uimirea oricărui cititor. Era un maestru al limbii române. Știa să împletească armonios cuvintele.  Una din cele mai uimitoare poezii ale sale este „Luceafărul”. Acest poem nu s-a remarcat doar prin frumusețea rimei, ci Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat în ianuarie 2009 că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste. Nu cuprinde doar idei abstracte despre iubire, ci spune o poveste. Are narațiune, lucru specific genului epic, nu poeziei.

Mihai Eminescu a fost un geniu neîntrecut în domeniul poeziei.

 

 

Surse:

George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,  Editura Junimea, Iași, 1977, pp. 16, 18, 22, 28-37, 39-50, 57, 59-67, 72, 75-78, 81-87, 91-96, 101, 109, 127, 129-130, 139, 142-144, 149, 153, 156-161, 164, 171, 188-194, 208-209, 213-215, 219, 221, 224-227, 262-268, 302, 314-315, 322-323, 325, 330-331, 335-337, 340, 346-348, 350-365.

https://point.md/ru/novosti/social/a-fost-mihai-eminescu-omorat-cu-o-caramida/

https://editiadedimineata.ro/misterul-mortii-marelui-poet-national-mihai-eminescu-a-fost-lovit-cu-o-caramida-in-cap-deoarece-canta-fals/

https://www.mediafax.ro/cultura-media/luceafarul-lui-eminescu-cel-mai-lung-poem-de-dragoste-din-lume-3924373

https://www.mediafax.ro/cultura-media/medici-eminescu-a-fost-diagnosticat-si-tratat-gresit-pentru-sifilis-a-murit-intoxicat-cu-mercur-13768554

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Mihai Eminescu - cel mai mare poet român
Mihai Eminescu - cel mai mare poet român
/

Ultimele articole

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Memento: „Iubirea și Occidentul”

Denis de Rougemont este cunoscut publicului românesc prin excelenta sa apologie „Partea diavolului”, care descrie excepțional jocul silogismelor care au îndepărtat din conștiința publică europeană credibilitatea forței demonice, transformând-o într-un apendice istoric...

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” de la Florești, Cluj

Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” de la Florești, Cluj

Aşezământul monahal, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, este situat în comuna Florești, județul Cluj, fiind ctitorit din iniţiativa preotului Vasile Fizeşan, a familiei Beldea și a credincioșilor din  Floreşti. Piatra de temelie a fost pusă de vrednicul de...

Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Cășiel

Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Cășiel

Mânăstirea Cășiel, din Protopopiatul Dej, județul Cluj, a fost ctitorită de călugărul Pahomie Georgiu, în anul 1765, pe pământul părinților lui. A fost cruţată de la distrugere atunci când împăratul Iosif al II-lea a dispus, la 1784-1785, desfiinţarea mănăstirilor...

Părintele Alexander Schmemann și spiritualitatea liturgică

Părintele Alexander Schmemann și spiritualitatea liturgică

Timpurile actuale reflectă întoarcerea la vechea definire a omului prin el însuși, în încercarea disperată de separare a lumii de jos față de cea de sus, de izolare a lui Dumnezeu într-un cer îndepărtat și inaccesibil, și, în consecință, de reducere a religiei la un...

Centenarul Protopopiatului Ortodox Român Huedin (1 septembrie 2022)

Centenarul Protopopiatului Ortodox Român Huedin (1 septembrie 2022)

Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului în anul 1921 a adus cu sine necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale a eparhiei prin descentralizare și fondarea unor protopopiate, parohii și filii noi care să corespundă realităților...