De douăzeci de veacuri încoace, nestrămuată și vie stăruie credinţa în sufletul milioanelor de creștini, că în peștera de la Vifleem, Dumnezeu Fiul S-a întrupat în corp omenesc. Cuvântul S-a făcut trup, pentru a vieţui în mijlocul nostru ca om, pentru a Se jertfi pe lemnul crucii din iubire faţă de noi, pentru a ispăși păcatul strămoșesc, germen al întinării naturii noastre, împăcândune cu Dumnezeu, făcând posibilă mântuirea după care zadarnic au râvnit părinţii și strămoșii noștri. Se sprijină acest adevăr pe o realitate istorică testată de martori oculari, testată de toate evenimentele petrecute în jurul personalităţii Mântuitorului, testată pe suprema autoritate de Dumnezeu, în arătările Fecioarei Maria, bătrânului Iosif, păstorilor, magilor, bătrânului Simeon, proorociţei Ana ș.a. Dumnezeu Fiul, numai, putea înfrunta ura sângerosului Irod, ura fariseilor vicleni, atotstăpânitori într-o lume a nedreptăţii. El singur putea porni lupta împotriva puterii atotstăpânitoare a iadului, lupta de regenerare a vieţii omenești, distrugătoare de împărăţii, de credinţe false și de tradiţii nedemne adânc înrădăcinate în lume. Oricât de mult s-ar fi ridicat geniul omenesc, ar fi rămas neputincios în faţa problemei pe care o iniţiază și rezolvă Cel născut în peșteră. Atât de mare este prăpastia care se interpune între lumea veche premergătoare venirii Lui și lumea care se naște prin El încât nici a gândi nu este posibil la contribuţia factorului om, indiferent de ipostaza în care ar apărea. Omenescul stă neputincios, incapabil de a explica minunea. Lumea cea nouă, lumea creștină, se plămădește în fermentul învăţăturii pline de puterea regeneratoare a Dumnezeirii. De dincolo de tot ce-i omenesc a trebuit să vină duhul care insufl ă viaţa cea nouă, care transformă sufl etul colectiv, înnobilându-l.
Credinţa în realitatea minunii din Vifleem este un pilon fundamental al creștinismului. Ea umple formele vieţii omenești cu puteri supranaturale. Prin ea, nenumăratele jertfe ale crucii lui Hristos în epoca de prigoane împotriva Bisericii, prin ea lupta de fi ecare clipă în sufletul omenesc împotriva răului. Ea durează Biserica neclintită a lui Hristos pe baze largi în mijlocul popoarelor care populează pământul, înfruntând schimbarea veacurilor.
A slăbi acest substrat înseamnă a lupta conștient împotriva divinei instituţii. De aceea, nimic mai firesc ca în preajma reconfortantei prăznuiri a Nașterii Domnului, dușmanii creștinismului coalizaţi într-un bloc, indiferent de clase sociale și naţiunii căreia aparţin, prin mijloace satanice, an de an întreţin o campanie de defăimare a lui Hristos. De la brutala negare a dumnezeirii Lui, până la subtila argumentare știinţifi că, aparent nevinovată, niciun mijloc prin care ar putea trezi îndoiala în sufl ete nu este neglijat. O bogată literatură, satanic mijloc de a recolta roade bogate împotriva celor mai sfinte convingeri și comori spirituale, invadează palatele bogaţilor și colibele săracilor. Prin ieftinătatea ei dusă până la gratuitate, prin folosirea tuturor posibilităţilor tehnice ale zilei, reușește să pătrundă pretutindeni, să se îmbie ca lectură pentru zilele de repaus ale Crăciunului. Împotriva ei nu poate sta nici opreliștea ofi cială care ar reuși numai s-o facă mai dorită, nici contra-propaganda Bisericii care nu poate afi rma decât adevărul realităţii cunoscute, care nu poate aduce nimic nou ce ar atrage îndeosebi atenţia generală. Singură cunoașterea exactă a tendinţelor vrăjmașe, a urmărilor ce pot rezulta din realizarea acestor tendinţe este în măsură a ţine piept unui atac îndreptat împotriva structurii noastre sufletești eminamente creștine. Rămânem tari în credinţa care ne-a încălzit sufletul când știm cine sunt autorii acestei literaturi și ce vor, când știm la ce ne expunem, lăsândune ademeniţi de afirmările ei înveninate.
Condeiul care defaimă pe Hristos în pagini nesfârșite, smulgându-I cu brutalitate de pe frunte cununa dumnezeirii, este condeiul dușmanilor de la început ai creștinismului, condeiul iudaismului, căruia i se aliază condeiul tuturor detractorilor morali din toate timpurile. Atât unii, cât și ceilalţi se îmbracă într-o haină străină, mascându-i fi inţa în haina raţionalismului. Nu pot apărea în goliciunea originii și valorii lor fără a-și compromite întreaga acţiune. Ar fi prea străvezii în intenţii, decât să nu fie demascaţi la primul cuvânt. Haina îmbrăcată însă, acoperă ura, pustiul sufletesc și scopul urmărit. Ea fiind o haină bucuros îmbrăcată de omul zilelor noastre cu pretenţii de cultură superioară în toate domeniile vieţii. Pe motivul că raţiunii omenești i se cuvine întâietate în stabilirea adevărurilor de credinţă, ei clădesc un întreg sistem de argumentare care desfiinţează complet credinţa în dumnezeirea lui Hristos. Criteriile istorice sunt taxate ca false sau cel puţin dubioase. Raţiunii, în schimb, îi atribuie puteri care depășesc realitatea. La ce concluzii poate duce un sistem clădit pe asemenea principii se poate vedea din orice lucrare în acest gen. Evangheliștii și Apostolii sunt niște farsori. În tendinţa lor de a profita de pe urmele Rabinului galileean, Îi atribuiesc însușiri pe care nu le-a avut, fapte pe care nu le-a săvârșit. Personalitatea lui o învelesc în aureola supranaturalului. Zic alţii că nici n-a fost nevoie de falsul apostolesc. Mulţimea fanatizată de noua doctrină a îmbrăcat inconștient pe întemeietorul ei în haina mitului, atât de ușor accesibilă sufl etului oriental. Deci, nici vorbă de minunea conceperii supranaturale a Fecioarei Maria, de nașterea ei miraculoasă, de viziuni și arătări ale Dumnezeirii, de profeţi, Iisus este fiul Mariei, cu nimic deosebit de ceilalţi contemporani ai Săi. Zadarnice încercările de a răstălmăci singura realitate pe care raţiunea o înţelege și și-o poate însuși. Omenirea trebuie să se trezească din visul în care a rătăcit 2000 de ani.
Nici scopul urmărit nu poate rămâne în umbră, deși este dosit cu multă grijă. Pentru ce nu vor un Hristos Dumnezeu, un creștinism descoperit de Dumnezeu? Fiindcă primii poartă pe conștiinţă cea mai mare crimă ce s-a săvârșit vreodată: L-au răstignit pe Hristos; împotriva lor stă sângele vărsat pe cruce. De la originea creștinismului au fost refractari faţă de El, ei poartă în lume povara blestemului divin. Ceilalţi, stârpituri morale, vor să-și justifice micimea sufletească din locul în care i-au cocoţat împrejurările, prin negarea oricăror principii creștine cu temei divin, de existenţa cărora, deși convinși, le-au călcat permanent în picioare. Nici unii, nici ceilalţi nu vor un creștinism care acccentuează responsabilitatea personală în faţa tronului divin. În micimea și urâţenia sufletului lor, vor să-și mascheze în faţa semenilor inconștiinţa [inconștienţa] în care i-a cufundat păcatul sau teama de dreptatea divină.
Cât credit trebuie să se dea defăimătorilor lui Hristos și sistemului lor de argumentare, este ceva de la sine înţeles. Nici iudaismul, nici cei care în numele raţiunii vor nimicirea creștinismului, nu au autoritatea morală pentru a li se da atenţie. Toată atitudinea lor este dictată de interese meschine.
Sistemul folosit, pornind de la idei preconcepute, pierde caracterul obiectivităţii. Nu este logică supraaprecierea raţiunii și credinţa în puterea ei absolută de a pătrunde toate realităţile vieţii. Cât de neîndreptățit este acest punct de vedere, o dovedește zi de zi slăbiciunea rațiunii de a descifra numai sensul lumii noastre înconjurătoare, fără a mai vorbi de neputinţa ei în lumea supranaturală. A exclude pur și simplu supranaturalul, fi indcă mintea noastră nu-l poate pătrunde, este o abnormitate.
A distinge literatura întăritoare de credinţă de literatura tendenţioasă înseamnă a da sufl etului nostru de praznicul reculegerii, hrana corespunzătoare, folositoare vieţii sau a-l lăsa pradă îndoielilor care distrug armonia unei vieţi înţelepte și bine plăcute lui Dumnezeu. Creștini fi ind, trebuie să ne bucurăm de Nașterea Domnului, Dumnezeu întrupat în corp omenesc, și aceasta din credinţă, prin știinţă.
L.G. Munteanu, „Minunea de la Vifleem”, în Viaţa Ilustrată V (1938), nr.11-12, pp. 2-4.
