Decodarea conţinutului semantic al extazului mistic (asociat ascensiunii) descinde din diferitele accepţii ale vederii lui Dumnezeu, o rută intens tranzitată de înţelesurile inegale valoric ale ieșirii din sine, ale răpirii, ale întunericului supra-luminos, ale îndumnezeirii, ale epektazei și ale convertirilor ultime. Toate concurează în structura zenitului religios căutat explicit sau mai puţin explicit de natura umană.

Procedural, cuvântul „mistic” nu apare în niciuna din cărţile Noului Testament, mai ales în contextul în care spiritualitatea iudaică manifesta rezerve serioase faţă de atmosfera încărcată a religiilor orientale pline de misterii hyper-elevante. Faţă de calapodul salvării prin virtuţi tipiconale (asimilat folcloric și de spiritul autohton), Sfântul Apostol Pavel tratează descoperirea lui Dumnezeu nu ca pe o aventură extatică, ci aduce în prim plan simţirea harului lui Dumnezeu ca vedere a lui Dumnezeu. Această ultimă sintagmă a făcut la rândul ei o carieră prodigioasă în bibliotecile și peliculele lumii. Conștientizarea acestei cunoașteri prin oglindă, în întunericul necunoașterii lui Dumnezeu,înseamnă după părintele Stăniloae că vederea lui Dumnezeu „naște responsabilitatea absolută”.[i]

În Faptele Apostolilor, capitolul al XXII-lea, versetele 17-18, este relatată o cădere în extaz, o răpire sufletească ce a avut loc în templul din Ierusalim și care a avut ca obiect sfatul foarte clar de a părăsi în grabă Ierusalimul, pentru ca ulterior să fi e trimis „la neamuri”. Alt pasaj celebru este cel din debutul capitolului al XII-lea din a doua Epistolă către Corinteni unde Sfântul Apostol Pavel descrie experienţa sa extatică în următorii termeni: „fi e în trup, nu ştiu; fi e în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer”; această formulare împacă pretenţiile celor care voiau ascensiuni extra-corporale (provenind din mediul gnostic), dar și ale celor care refuzau obstinant astfel de prefaceri, majoritatea provenind din mediul iudaizant. Deși Sfântul Pavel nu accentuează felul în care această experienţă s-a petrecut, el precizează clar că a fost răpit (harpazein) în două feluri. Prima dată a fost luat „până la al treilea cer”, apoi „până în rai”. În literatura apocaliptică iudaică, enumerarea cerurilor variază: ele pot fi trei, șapte sau zece. În cazul lui Enoh (de exemplu), nu luarea la cer pare să primeze, ci faptul că o viaţă credincioasă te aduce cu / lângă Dumnezeu.

Alt episod important este Schimbarea la Faţă când Mântuitorul Hristos lasă să se întrevadă pe chipul Său slava Împărăţiei ce va să vină din unirea naturii dumnezeieşti cu cea omenească în Persoana Sa, fără a subjuga fi rea omenească, ci doar mutând-o în locaşurile cele de sus, de-a dreapta Tatălui, El Care este dreapta Tatălui. Lumina este modul cel mai propriu de manifestare a lui Dumnezeu, aceasta descoperindu-L pe „Cel necuprins” pe măsura „suportabilităţii” creaţiei. Dumnezeu iese din apofatismul veşniciei într-un mod deplin prin Întruparea Domnului Iisus Hristos, care deschide omului noile orizonturi ale mântuirii în har.

O altă abordare, spaţială de această dată, poate fi narată în acest fel: verhovnicii Apostolilor, au urcat abruptul munte al luminii (Taborul), s-au înălţat din câmpia omeneștilor preocupări pe muntele cereștilor vederi și au înfăţișat rânduiala lumii; treimea oamenilor (Petru, Ioan, Iacov) întâlnește treimea cerească (Iisus, Moise, Ilie). Hristos, deopotrivă om, deopotrivă Dumnezeu, este centrul lumii pentru că în jurul Lui se adună cei chemaţi dintre oameni (Apostolii), cel chemat din lăcașurile celor adormiţi (Moise) și cel chemat din lăcașurile cerești (Ilie). Însuși Hristos e întru Sfânta Treime: Tatăl (adeverit de Glasul ceresc), Fiul (Iisus Mântuitorul) și Duhul Sfânt (adeverit de norul cel prea dumnezeiesc). Cele trei treimi se sprij ină pe realitatea Întrupării lui Hristos. Aici, Moise cunoaște chipul Rugului Aprins, aici Ilie vede cine a sufl at sufl are de vânt lin, aici Petru, Ioan și Iacov văd dumnezeirea Învăţătorului lor. E sărbătoarea vederii așezării lumii în Hristos.

Propunerea lui Petru de a-şi găzdui Dumnezeul, Domnul şi Fiul lui Dumnezeu în aceleaşi trei colibe / corturi rezervate şi profeţilor mai sus amintiţi a pus pe umerii lui Petru greaua mustrare a Părinţilor Bisericii de a primi şi Împăratul şi slujitorii sub acelaşi smerit acoperiş, fără umbră de cinste, ci mai cu seamă în egal(itar)ă demnitate. Asta poate naşte mila faţă de neînţelegerea lui Petru şi a noastră în general: oare nu precauţia şi siguranţa propriei stabilităţi sau posesiunea separativă a unei bucurii ne îngrădeşte înţelegerea jertfelniciei şi a dragostei celei adevărate? Oare nu faptul că vrem să fi m mai mult, ne face să fi m mai puţin, mult mai puţin decât ar face-o puţina noastră jertfă?

Pe scurt, rămânem cu observaţia că, pe de-o parte, cel înălţat „până la al treilea cer” – cu alte cuvinte, în maximul extatic mărturisit biblic – a devenit cel mai activ misionar al Veștii Celei Bune, iar pe de altă parte vederea chipului lui Hristos pe muntele preocupărilor noastre duhovnicești așază viaţa noastră în justa sa înălţare.

[i] Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor (P.S.B. 15), traducere din greceşte, introducere şi note de pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, E.I.B.M.B.O.R., 1987, nota 27, p. 340

Sursa: Revista Renașterea, Mai 2020