Mitropolitul Antonie de Suroj despre moarte și suferință

de | mai 11, 2022 | Cărți vechi și noi

Din confruntarea cu moartea și suferința, omul poate ieși fie devastat și doborât, fie întărit și plin de sens, pentru că aceste realități dilată la maximum capacitatea ființei umane de a suporta. Totodată ele arată că omul nu poate fi circumscris în cadrele acestei lumi, date fiind perisabilitatea și finitudinea ei, ci e menit veșniciei și unei spiritualizări nesfârșite. Problema morții, ce anume urmează acestui punct terminus al parcusului nostru biologic, ideea unei judecăți particulare și apoi universale, natura raiului, a iadului și a tot ce experimentează omul dincolo, constituie teme profunde de reflecție pentru un creștin și fac obiectul eshatologiei, ca demers teologic. Pentru că multe din cele enumerate, deși revelate într-un anumit grad, scapă totuși perpeceperii multora, este foarte greu de oferit răspunsuri precise, explicații, lămuriri, într-un cuvânt certitudini. De aceea facem apel la credință, la experiența altora, la intuiția lor. Pentru cei care îl citesc, mitropolitul Antonie de Suroj se dovedește indiscutabil un om de o profunzime aparte, iar din cartea sa (Viața și veșnicia. 15 convorbiri duhovnicești despre moarte și suferință, trad. din lb. rusă de Denis Chiriac, ed. Egumenița, Galați, 2021) transpare o atitudine vie și corectă în fața morții dar și multă speranță. Convorbirile redate în volumul de față sunt purtate de autor fie în mediul britanic ‒ în parohia londoneză, la Oxford, Middlesex ‒ fie în cel rusesc ‒ la Moscova ‒ în discuții private, în mass-media, în biserici sau diverse reuniuni. Sunt cuvinte ocazionale, înmănunchiate în acest volum din perspectiva acelorași teme.

Născut în 1914 în Elveția, în familia unui diplomat rus, mitropolitul Antonie a copilărit câțiva ani în Persia, iar în 1923 s-a stabilit în Franța. A studiat medicina, iar în 1939, înainte de a merge ca medic chirurg pe front, a depus voturile monahale. În 1948 a fost hirotonit preot și trimis pentru misiune în Anglia. În 1957 este hirotonit episcop de Serghiev, iar în 1962 numit arhiepiscop cu titlul de Suroj, de fapt pentru Insulele Britanice și Irlanda, dar sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. A desfășurat o activitate prodigioasă în câmpul pastoral, cu reverberații culturale și ecumenice, și rămâne o personalitate excepțională a Ortodoxiei apusene. În mediul românesc este deja foarte bine cunoscut, grație numărului însemnat de cărți purtând semnătura sa, traduse și puse la îndemâna publicului.

În volumul de față cuvintele mitropolitullui Antonie, ca rod al unei experiențe de viață, au o forță și o adâncime uimitoare. În paginile cărții există câteva teme recurente. Moartea, subiectul cheie al acestui volum, e văzută nu atât ca un sfârșit, cât ca un nou început, ceva ce deschide spre un tărâm pe care îl cunoaștem doar prin credință. „Ea este începutul și nu sfârșitul; moartea este o întâlnire maiestuoasă, sfântă, între Dumnezeu și sufletul viu, care își găsește deplinătatea doar în Dumnezeu” (p. 57). Prin nefirescul ei sperie, induce frică, angoasă, fiind tratată „ca o oroare supremă, care trebuie uitată” (p. 92). Ea este „amânată” și „exclusă din conștiința” omului. Or, autorul propune exact contrariul: „Moartea nu ar trebui să fie ascunsă deloc, ea face parte din viață” (p. 46) pentru că ‒ scrie el în altă parte ‒ „moartea, gândul la ea, amintirea ei, este singurul lucru care conferă vieții cel mai înalt sens” (p. 15), având convingerea că „Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte și distrugere. El ne-a creat pentru viața veșnică” (p. 18). Moartea nu privește doar sfârșitul nostru ci și pierderea celor dragi, un aspect deosebit de dureros. Ea lasă un gol imens în sufletul celor rămași dar nu poate șterge dragostea și amprenta de lumină lăsată, poate pentru totdeauna, în personalitatea lor de cei mutați dincolo. E ceea ce conferă morții un plus de semnificație iar firii umane certitudinea unei biruințe.

Priveliștea morții este dată de trupul inert, un trup pe care ‒ cel puțin în arealul geografic și spiritual unde mitropolitul Antonie a păstorit ‒ oamenii evită să-l mai privească. El repugnă chiar membrilor familiilor. Dacă nu este de-a dreptul ferecat în sicriu, trupul este cel mult intens cosmetizat, pentru a masca orice urmă de putreziciune. Autorul constată discrepanța dintre această abordare și ritualul funebru din comunitățile tradiționale, unde trupul defunctului se găsea în centrul atenției, înconjurat cu dragoste de familie și cinstit solem în biserică prin slujba înmormântării. Acest trup, deși afectat de descompunere, i-a fost „templu” lui Dumnezeu și e destinat învierii și preaslăvirii. De aici preocuparea profundă pentru trup în spiritualitatea ortodoxă, potrivit autorului nostru.

Moartea e precedată adesea de suferință, o realitate umană dificil de gestionat dar și cu un mare potențial creator. Câtă vreme omul nu se lasă doborât de suferință, nu poartă resentimente semenilor care l-au rănit și pleacă liber din această lume, suferința lui îl înnobilează. Mitropolitul Antonie a trăit experiența suferinței, direct sau indirect, iar acest lucru l-a îmbogățit. „Am lucrat în spitale… am avut de-a face cu suferința în timpul războiului… Apoi, ca preot, a trebuit să mă confrunt cu suferința omenească. Și, la fel ca noi toți, am cules și din viața mea o anumită experiență a suferinței” (p. 77). Autorul nostru sesizează trei paliere ale suferinței: durerea fizică și confruntarea cu moartea; angoasa, frica și dezamăgirea cauzate de atitudinile umane și suferința „incompletitudinii”, când omul aspiră la ceva înalt și dorește perfecțiunea, dar eșuează mereu. Suferința cauzată de ceilalți, nemetabolizată duhovnicește, poate avea pentru cineva consecințe malefice și distructive, transformându-se în chin, furie, tristețe și dorință de răzbunare. Însăși frica față de o amenințare reală sau imaginară, din partea cuiva sau a ceva, e trăită de mulți ca o suferință interioară. Dar mitropolitul Antonie ‒ și aici se vede intuiția, originalitatea și profunzimea sa ‒ opinează că suferința nu este întotdeauna rea (p. 80). Și, mai mult, asumarea înțeleaptă a suferinței poate schimba raporturile cu ceilalți. „Suferința, dacă este suportată fără să se transforme în ură, amărăciune, resentimente sau teamă, suferința suportată și acceptată, ne dă o autoritate cu adevărat divină de a ierta în numele nostru și al lui Dumnezeu, de a distruge răul” (p. 101). Totodată dă naștere și compasiunii. „Dacă ai propria experiență a suferinței, mila ta se hrănește din această experiență” (p. 78). Ar mai fi de subliniat și ideea unei toleranțe a suferinței la care îndeamnă autorul nostru. Omul, din primul instinct, e pornit spre abandon și caută să-și ușureze durerea și suferința cu sedative, însă „dacă nu învățăm să suportăm suferința, atunci când ne cuprinde… până la limita puterilor noastre…, ne pierdem orice capacitate de a răbda ceva” (p. 81).

Tematica eshatologică a volumului atinge și problema judecății lui Dumnezeu, redusă, în opinia autorului, la imaginea unui proces judiciar, ceea ce nu corespunde realității. Mitropolitul Antonie se întreabă: ce fel de justiție poate fi aceasta, câtă vreme Dumnezeu este Legiuitorul, tot El și Judecătorul și Răscumpărătorul și chiar Avocatul nostru? Iar în fața dreptății va precumpăni îndurarea Lui: „Dumnezeu ne va întâmpina cu milă… reacția Lui față de noi va fi plină de milă și compasiune” (p. 63). Și la acest capitol se vădește originalitatea autorului. E vorba de întâlnirea noastră cu Dumnezeu, după moarte, în fața judecății, o întâlnire magnifică unde ni se va descoperi altitudinea noastră duhovnicească. „Mi se pare că la Judecata de Apoi vom sta în fața iubirii desăvârșite și vom vedea cât de puțină iubire există în noi, și vom fi îngroziți” (p. 63). Judecata va fi și înfricoșătoare pentru că, spune autorul, vom vedea îngroziți „ceea ce am fi putut deveni și nu am ajuns” (p. 64).

Vie și plină de miez, cartea mitropolitului Antonie de Suroj poate constitui o lectură binefăcătoare și întăritoare pentru sufletele preocupate de adevăratul rost al vieții, având totodată o indiscutabilă relevanță omiletică pentru preoții angajați în actul pastoral.


În Renașterea, mai 2022.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/catalin-palimaru/" target="_self">Pr. Cătălin Pălimaru</a>

Pr. Cătălin Pălimaru

Preot, directorul Editurii Renașterea, doctor în teologie.

Ultimele articole

Înălţarea Domnului

Înălţarea Domnului

La patruzeci de zile după Înviere, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înălțat la cer. Ucenicii, judecând, ca și noi, lucrurile foarte omenește, erau cuprinși de tristețe și de dezolare. Pleca de la ei Cel în care și-au pus toată nădejdea. Cel ce era viața și bucuria lor....

Mai multe din Cărți vechi și noi
Ioan-Aurel Pop, L’identita Romena, Rediviva Edizioni, Milano 2019.

Ioan-Aurel Pop, L’identita Romena, Rediviva Edizioni, Milano 2019.

Președintele în exercițiu al Academiei Române, domnul academician Ioan-Aurel Pop este o voce importantă a istoriografiei românești contemporane. Textele sale, traduse în diferite limbi, vin să arate că cele zece titluri de doctor honoris causa pe care le-a primit de-a...

Pr. Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325) – rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice majore ale lumii creștine, Ediția a III-a revizuită, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019.

Pr. Nicu Dumitrașcu, Cele șapte personalități de la Niceea (325) – rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice majore ale lumii creștine, Ediția a III-a revizuită, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2019.

Cu certitutine, părintele profesor universitar dr. Nicu Dumitrașcu este unul dintre teologii români cu cea mai mare vizibilitate în spațiul Occidental. Întrucât în ultima vreme a publicat cu precădere texte în străinătate, în limbi de circulație internațională, la...

Pr. Prof. Nicolae Vasiu, pr. prof. Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan (1855-1936). Ctitor al reînviatei Eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului. Studii și documente, ediția a II-a, îngrijită de pr. Iustin Tira, Editura Renașterea, 2015.

Pr. Prof. Nicolae Vasiu, pr. prof. Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan (1855-1936). Ctitor al reînviatei Eparhii a Vadului, Feleacului și Clujului. Studii și documente, ediția a II-a, îngrijită de pr. Iustin Tira, Editura Renașterea, 2015.

Prin grija părintelui Iustin Tira, vicarul administrativ al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, ampla monografie dedicată de către părinții Nicolae Vasiu și Ioan Bunea episcopului ctitor Nicolae Ivan al Clujului, a cunoscut, în anul 2015,...