„Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul” (Ioan 1). De aici și puterea cuvântului grăit de a produce o adevărată revoluție culturală, socială, dar, mai ales, o transformare spirituală. Cuvântul, pentru originea sa dumnezeiască, este viață și chemare la viață.

Când vine vorba despre personalitatea marcantă a Mitropolitului Bartolomeu, pe lângă lucrarea sa de excepție ca biblist sau literat, componenta omiletică a activității sale reflectă capacitatea sa de sinteză și esențializare, exprimarea cuvântului „în voie, cu dezinvoltură și acuratețe, pe o singură voce, cea a purtătorului de cuvânt al Logosului divin, dar și al poporului lui Dumnezeu, al heraldului liturgic, al predicatorului harismatic, al avocatului poporului al cărui amvon devine tribună de atitudine civică, socială și culturală”[1].

O predică duminicală în Catedrala din Cluj îl revela drept o personalitate holistă, cu o vastă cultură teologică, medicală, muzicală, cu o pregătire consistentă în zona lingvistică, a filosofiei, a artei, a literaturii, dar și cu o pregnantă experiență de viață, în toate zonele ei. Dincolo de buna sa pregătire, întâlnirea cu viața la modul cel mai presant, și nu doar cu farmecul ei, ci și cu suferința și mizeria care o însoțesc, în toată adâncimea lor, a făcut ca și cuvântul său omiletic să fie puternic, însoțit de bună îndrăznire, și credibil. Este foarte sugestivă în acest sens intervenția sa în fața deținuților de la Aiud, un fel de ars predicandi, din care redăm un scurt fragment: „Știu cine sunteți și știu ce poveri vă apasă sufletul. Știu că vă considerați scoși afară din rândul oamenilor. Dar țineți seama că vă vorbește un fost pușcăriaș, un coleg de-al vostru. Și mai țineți seama de încă un lucru: primul suflet care a fost dus de Mântuitorul Iisus Hristos în rai n-a fost al unui drept, n-a fost al unui martir, ci al unui criminal…”[2]. Nu se temea să intre în zonele cele mai obscure ale ființei umane, dincolo de limbajul bine ales și elevat, deși fără artificii nenecesare, în amvonul Catedralei. De aceea fiecare ascultător găsea în predica Mitropolitului un cuvânt pentru sine, direct, limpede, fără menajamente, dovadă a unei prietenii solemne și sincere pe care și-o dorea și o construia cu cei care îl înconjurau. Mihail Neamțu, la trecerea sa în eternitate, îl caracteriza: „Avea vocea baritonală a unui profet, îți dădea uneori replici în cheia Patericului, străfulgerând uneori camera cu o căutătură tainică a privirii. Te îmbrățișa patern și te binecuvânta cu o delicatețe lipsită de emfază. Nu sprâncenele, ci ochii scăpărători te făceau să ții minte chipul acestui bărbat apostolic”[3].

Comunicarea directă, frontală, „pe șleau”, ce aborda problemele vremii, l-au făcut să fie ascultat cu mare interes de participanții la slujbe, în mod special la Catedrală sau la Mănăstirea Nicula, până la aplauze. Această „metodologie” venea să împlinească o lipsă, într-un context social și politic marcat de nemulțumire, neîncredere și suspiciune față de discursul public al clasei politice și nu numai. În felul acesta a reușit o comunicare empatică cu auditoriul, rezonând cu durerile lui, dar și exprimând dorința sa cea mai lăuntrică înspre normalitate și echilibru. În predica de la hramul Mănăstirii Nicula din anul jubiliar 2000, într-un discurs vibrant și denunțător, folosește imaginea stetoscopului, pentru a descrie această nevoie urgentă a tuturor forurilor conducătoare de a asculta inima poporului, fugind de orice înstrăinare și separație.

Atitudinea dârză, tranșantă, dar și empatică l-a transformat pe Mitropolitul Bartolomeu într-un prieten al generației tinere. Duminica, la Liturghie, Catedrala era împânzită de studenți, de la diverse specializări, dornici să-l asculte. Și el știa acest lucru și nu de puține ori li se adresa direct. Foarte sugestiv a rămas mesajul său adresat tinerilor în aceeași predică fulminantă amintită mai sus, cunoscut în spațiul virtual drept „Cuvânt către tineri”. Redăm un fragment în care Mitropolitul Bartolomeu îi îndemna părintește: „Dragii mei tineri, voi sunteți în floarea vârstei, trăiți-vă tinerețea! E a voastră! Și trebuie s-o trăiți înainte de a fi prea târziu, dar în limitele decenței și ale bunei cuviințe… Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri. Este în firea lucrurilor ca un tânăr să fie curios. Fiți curioși! Cât se poate de curioși. În știința voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educație, fiecare unde îl trage inima, dar nu lăsați curiozitatea să umble acolo unde este în primejdie. Oricât ai fi de curios, nu-ți vei pune mâna într-un cuib de vipere… Este un îndemn pe care ni-l cer și vremurile de astăzi în care în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viața ușoară, la viața lipsită de preocupări stabile și serioase. Se vorbește de un tineret debusolat, care nu are niciun fel de ideal, care nu poate să-și facă un plan. Ei bine, scuturați-vă, iubiții mei tineri și tinere, scuturați-vă de această superficialitate, de această comoditate a vieții și pătrundeți în firea voastră lăuntrică”[4]. Se subliniază în acest fragment, pe de-o parte, entuziasmul tineresc, dorința de cunoaștere și curajul, pe care le asociază cu necesitatea unei conștiințe responsabile și a unei înțelepciuni mature, care împreună să genereze un itinerariu personal reușit, dar și unul colectiv, deopotrivă, luminos, inspirat din buna tradiție spirituală a neamului nostru. Fără vreo nuanță patetică, proprietatea și suveranitatea cuvântului devin evidente din preocuparea responsabilă față de buna creștere a tinerei generații: „Vi le-am spus cu toată inima mea, din toată credința mea, și uneori cu sufletul sângerând”. Înțelegerea nuanţată a vârstei, a generaţiilor, cu problemele, dar și cu oportunitățile specifice, l-a transformat într-un agent veritabil al lucrării profetice a Bisericii, dar şi într-un aliat al tinerilor. Lucrul acesta era vizibil din aderența pe care cuvântările sale o aveau în rândul tinerilor, dar și postum, prin prezența atât de numeroasă a acestora la catafalcul Mitropolitului în zilele de priveghere sau, mai târziu, în cripta unde-și odihnește somnul. Predicile sale în mediul virtual continuă să fie audiate, postările distribuite și comentariile apreciative să se adauge mereu. Voi reda două dintre comentariile postate de reprezentanți ai generației tinere: „Îl ador pe părintele Anania. Astăzi am revăzut acest interviu pentru a patra sau a cincea oara deja, de când a fost publicat și încă pot spune că e cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată! Fața lui luminoasă, zâmbetul sincer și cald… Aș vrea să știe, de unde este, ca oamenii încă îl mai iubesc!” (Comentariu la Emisiunea „Profesioniștii”, cu Eugenia Vodă) Sau: „Nu există personalitate, indiferent de domeniul la care ne-am putea referi, care să fi avut un impact mai mare asupra mea și poate și asupra altora. A fost o mare șansă și o mare fericire să fim contemporani cu un asemenea om. Un mare om. Întâmplarea a făcut să fie un preot, dar cât de mare om! Nu știu dacă există undeva o regulă fixată care să nu îmi dea voie ca un preot, chiar și dacă nu mai este printre noi, să fie duhovnicul meu. Pot spune că Valeriu Anania a devenit duhovnicul meu. El este prezent în fiecare moment și cam tot ce fac, fac în funcție de ce am putut înțelege și eu din predicile sale. A avut o contribuție mai mare decât oricine la formarea mea ca și creștin. Așa a fost rânduit, să îl cunosc, niciodată personal și nu cât a fost in viață. Ci după aceea. Dar ce fericire să îl cunosc”  (Comentariu la Predica „Îngăduință și Iertare”, 2009). Se înțelege limpede caracterul calitativ al misiunii sale, în sensul unei continuități care îl validează ca om, ca arhiereu, dar mai ales ca predicator misionar între credincioși și între tineri.

Numele său este legat de amvonul Catedralei din Cluj. De aici și sentimentul celor care urcăm în acest loc, pe urmele sale. Aproape instinctiv, înainte de a purcede înspre acest loc, se resimte pregnant și presant un fior, rapid și spontan, pe alocuri însoțit de o teamă puternică, dar și de o emoție adâncă. Nu lipsește nici sentimentul smereniei, dar totuși, încurajator, acompaniat de o intercesiune roditoare înspre ceea ce ar trebui să fie. Amvonul devine un al doilea altar pentru cuvântul divin primit și de împărtășit, dar și pentru prezența „Maestrului cuvântului”, încă atât de vie. Iar pentru un predicator, această prezență se resimte ca inspirație, ca însoțire, ca pregătire și, mai ales, ca protecție, într-o veritabilă școală de formare a „transmițătorilor” logosului dumnezeiesc către lume. Totodată, amvonul devine și topos mistic de întâlnire între cei de dinainte și noi, dar și o validare a unei succesiuni harismatice, în interiorul unei Liturghii a cuvântului perpetue, vii și vivificatoare.

Acum la împlinirea a nouă ani de la plecarea sa în eternitate îl omagiem și-i cinstim memoria sa de dascăl, de omilet, de slujitor al cuvântului…

[1] Nicolae Jan, „Păstor de veghe”. Elemente de etică socială în predicile Mitropolitului Bartolomeu Anania (1921-2011)”, în Familie, filantropie și etică socială, Altarul Reîntregirii, Alba Iulia, 2011, p. 916.

[2] Vasile Nemeș, „Aspecte din activitatea omiletică a Arhiepiscopului Bartolomeu Anania”, în Ș. Iloaie, R. Preda, Logos Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj-Napoca, Renașterea, 2011, p. 149-150.

[3] „La despărțirea de Mitropolitul Bartolomeu”, 31 ianuarie 2011, cf. Nicolae Jan, „Păstor de veghe, p. 929.

[4] 15 august 2000, Nicula, https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-societate/libertatea/19880-sfaturi-tineri-bartolomeu-anania, 28 decembrie 2018.