La sfârșitul lunii martie se împlinesc o sută de ani de la dezbaterea în Parlamentul României a proiectului de lege referitor la înființarea Eparhiei Clujului. Nucleul acesteia a fost constituit în vara anului 1919 prin întemeierea „Consistoriului Ortodox Român de la Cluj”, care și-a început activitatea în toamna aceluiași an, când asesorul consistorial Nicolae Ivan a descins în urbea majoritar maghiară de pe Someșul mic cu un geamantan, un mănunchi de acte, un seif, câteva piese de mobilier și unele resurse financiare, însă puternic motivat de implementarea proiectului mitropolitului Andrei Șaguna și de misiunea încredințată de Sinodul arhidiecezan transilvan de a „reînvia și înactiva vechea episcopie ortodoxă a Vadului pentru credincioșii din părțile nordice ale Ardealului”, cum însuși scria în prima circulară adresată prea onoraților protopopi, onoratului cler și iubitului popor ortodox din „dieceza Clujului”[1].
În toate actele oficiale emise de Sinodul arhidiecezan de la Sibiu, de Consistoriul de la Cluj, de Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice al Consiliului Dirigent, în corespondența privată și publică a președintelui consistoriului Nicolae Ivan și a celorlalți membri consistoriali, în documentele administrative, în gazeta eparhială „Foaia biseicească” și în presa laică și bisericească dintre primăvara anului 1919 și vara anului 1921, titulatura și denumirea noii structuri bisericești a fost „Eparhia Clujului”, „Dieceza Clujului” și „Episcopia Clujului”, respectiv eparhia, dieceza, episcopia din Cluj[2]. Este adevărat că dintru început atât Nicolae Ivan, alături de ceilalți membri ai consistoriului clujean, cât și alte fețe bisericești și personalități publice au făcut referire la rădăcinile medievale ale noii eparhii, amintind explicit Episcopia Vadului și Eparhia din Feleac, patronate de voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei, dar niciunul dintre ei, în niciun document nu a alăturat cele trei localități pentru a desemna titulatura noii eparhii, identificată de toți după localitatea unde îi fusese stabilită reședința.
Cui i se datorează, așadar, titulatura adoptată de Parlamentul României și sancționată de regele Ferdinand I prin decretul regal nr. 3235 din 18 iulie 1921? Cine este autorul acesteia și care au fost argumentele sale? Răspunsul este unul foarte clar și lipsit de echivoc: Mitropolitul Primat Miron Cristea, primul nostru patriarh! Membru de drept al Senatului României, la fel ca toți ceilalți episcopi, Mitropolitul Primat Miron Cristea s-a implicat activ și decisiv în procesul de reorganizare și unificare a Bisericii Ortodoxe Române, desfășurat între anii 1919 și 1925.
Ardelean de obârșie, bun cunoscător al istoriei Bisericii și al administrației ecleziastice din Transilvania, Miron Cristea a luat cuvântul în cadrul tuturor ședințelor Senatului referitoare la chestiunile bisericești. Intervențiile sale au fost adesea decisive și au marcat evoluția istorică a Bisericii, așa cum s-a întâmplat și în cazul dezbaterilor referitoare la înființarea noii Episcopii a Clujului. Analizând și discutând proiectul în ședința Senatului din 29 martie 1921, mitropolitul primat a ținut o memorabilă cuvântare în care a insistat asupra ideii edificării noii episcopii pe bazele fundațiilor istorice medievale, năruite de vitregia vremilor. În opinia sa, „prin acest proiect de lege nu facem decât să reînviem o veche tradiție a strămoșilor noștri și anume revenim la moștenirea marelui și sfântului voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare”. Tradiția strămoșilor și moștenirea ștefaniană nu trebuiau însă corelate numai cu Episcopia Vadului, cum era reliefat în proiectul ardelenilor, ci, așa cum sublinia Miron Cristea, și cu „a doua tradiție sau temelie, a Feleacului, pe care proiectul, din scăpare de vedere, nu o scoate la iveală”. Argumentele sale au fost și rămân relevante, având susținere documentară: „În acest Feleac era la 1488 o episcopie (…), o biserică gotică a Sf. Paraschive, care este și astăzi în stare bună. (…) La 1498, Isac vistierul lui Ștefan cel Mare, a dăruit o prea frumoasă evanghelie ferecată în argint episcopiei de la Feleac. Mi se pare că este aceiași care se păstrează și astăzi și are istorică inscripție că aici în Feleac este chiar o metropolie ortodoxă”. Chiar dacă între timp Evangheliarul a fost rătăcit, inscripția vistiernicului Isac, semnalată pentru prima oară de Timotei Cipariu, menționează într-adevăr că dania a fost făcută „pentru Mitropolia din Feleac”. Analizând inscripția și coroborându-o cu alte surse documentare, mai mulți istorici, clerici și mireni, au susținut fără echivoc existența unei Mitropolii Ortodoxe cu sediul la Feleac la cumpăna secolelor XV-XVI[3].
Fundamentat pe acest adevăr istoric, Mitropolitul Primat Miron Cristea a considerat omiterea Feleacului din titulatura noii eparhii clujene o scăpare inacceptabilă, care trebuia neapărat corectată. Din acest motiv a înaintat Senatului propunerea „ca această episcopie să se cheme «a Vadului, Feleacului și Clujului»”, menționând apoi că orașul ales ca reședință este „azi centrul politic și cultural al întregului ținut”, prin adoptarea acestei titulaturi fiind restatornicite cele „două tradiții strămoșești”. Propunerea lui Miron Cristea a fost salutată de Octavian Goga și de mitropolitul Nicolae Bălan, și apoi aprobată cu o majoritate de 88 voturi, contra unul. Astfel, în ședința din 29 martie 1921, Senatul a votat Legea care decreta: „Se reînființează vechea episcopie ortodoxă română a Vadului și a Feleacului (…) purtând titlul de Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului și având reședința la Cluj”[4].
Primul sinod diecezan al eparhiei, întrunit în ședință ordinară la Duminica Tomii, în 25 aprilie/8 mai 1921, a trimis cinci „telegrame de adeziune” Regelui Ferdinand, Mitropolitului Primat Miron Cristea, Mitropolitului Nicolae Bălan, Ministrului Cultelor Octavian Goga și profesorului Nicolae Iorga. Miron Cristea a răspuns a doua zi cu un mesaj profund emoționant, prima frază meritând a fi reținută: „O lacrimă de mulțumire sufletească mi-a stors telegrama primului Sinod al Eparhiei Vadului, Feleacului și a Clujului, la a cărei temelie cu ajutorul lui Dumnezeu dat mi-a fost a așeza o puternică peatră, nu numai ca Metropolit-Primat al Românilor, ci și ca un smerit și recunoscător fiu al acestei Eparhii, născut la gura Murășului”[5].
Acum, la centenarul eparhiei noastre, când îi pomenim cu evlavie pe fondatori, trebuie să ne amintim că între ei s-a numărat și Patriarhul Miron Cristea, căruia îi datorăm titulatura ei oficială.
Cuvântarea Mitropolitului Primat al României, Miron Cristea, în plenul Senatului României cu privire la reînființarea „Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului”, cu reședința la Cluj, București, 29 martie 1921[6].
Domnule Președinte,
Domnilor Senatori,
În cazul restatornicirii vechii episcopii de la Oradea-Mare[7] n-am făcut altceva, decât am reînviat o veche tradiție a părinților noștri; și astăzi avem fericirea rară ca, după o vacanță înăbușită de dușmanii neamului, care a durat 226 de ani, să vedem chiar aici pe întâiul episcop, pe martirul Roman Ciorogariu[8] (aplauze prelungite), care astăzi a primit din mâna M[ajestății] S[ale] Regelui tuturor românilor cârja arhiepiscopală a celei mai expuse părți din românime, ca să fie acolo strajă neadormită, precum a credinței noastre strămoșești, așa și a intereselor patriotice și naționale. Așa și prin acest proiect de lege nu facem decât să reînviem o veche tradiție a strămoșilor noștri și anume revenim la moștenirea marelui și sfântului voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare.
În adevăr, Ștefan cel Mare, după cum ne spune istoria la sfârșitul veacului al 15-lea, când devenise domn peste o parte însemnată din nordul Transilvaniei până la Ciceu, după vechile obiceiuri ale vechilor domni, atât moldoveni, cât și munteni, a împlântat crucea, troița credinței noastre strămoșești, în părțile acestea îndepărtate și a înființat în comuna Vadului o frumoasă și sfântă mănăstire închinându-o Maicii Domnului și totodată și o nouă episcopie ortodoxă română, aducând din Suceava istorică episcop sfințit[9].
Istoria ne mai spune că primul episcop sfințit a fost Ilarion pe la 1523, iar la 1526 amintește istoria pe un altul, Anastasie, care de Petru Rareș a fost folosit și în delicate misiuni diplomatice. Iar în afară de aceștia, istoria mai amintește alți 12 episcopi, cu titlul de episcopi ai Vadului. Timpurile vitrege au adus cu sine pierderea acelor părți nordice ale Ardealului și s-au pierdut și așezămintele făcute de înaintași, dar nu s-au pierdut, onorat senat, frumoasele tradițiuni, care au ars veacuri întregi sub cenușe cum arde focul cel sacru, până ați venit frățiile voastre cu ostașii din vechiul regat, care cu sufletul vitejiei lor au împrăștiat spuza și cenușa opresiunilor dușmane, încât astăzi putem reface aceste frumoase tradiții, prin proiectul înfățișat – vorbind în limba timpului lui Ștefan cel Mare – de logofătul[10] trebilor bisericești, d[omnul] Octavian Goga. (Aplauze).
Vadul este azi o mică comună, un sătuleț, pe care d[omnul] Mihali[11], care avea loc în fața mea, îl cunoaște mai bine, căci este patria sa restrânsă, în județul Solnoc-Dobâca. El păstrează ca amintiri din timpul lui Ștefan cel Mare numai două locuri: așa numitul „Râtul Vlădicului” și „Moara Vlădicului”. Aceste două tradiții, care nu s-au pierdut reînvie astăzi și sperăm că vor lua putere mai mare ca în timpul lui Ștefan cel Mare. Aceasta este una din temeliile pe care vrem s-a așezăm noii episcopii de la Cluj, a Vadului; iar a doua tradiție sau temelie, este a Feleacului, pe care proiectul, din scăpare de vedere, nu o scoate la iveală.
Feleacul este o comună românească din preajma Clujului, frățiile voastre, care v-ați ocupat cu cele de dincolo de Carpați, cunoașteți „cântecul lui Iancu”, care eternizează oștile ce coborau din Munții Apuseni spre Clujul dușmanilor noștri: „Pe drumul Feleacului/ Merge oastea Iancului”[12].
În acest Feleac era la 1488 o episcopie, unde era episcop un Marcu. Istoria mai amintește pe Petru și pe Danciu, pe care istoricul Iorga îl face identic cu un Daniil, care zidise acolo o biserică gotică a Sf. Paraschive, care este și astăzi în stare bună. Acolo încă găsim urmele marelui voievod Ștefan cel Mare. La 1498, Isac vistierul lui Ștefan cel Mare, a dăruit o prea frumoasă evanghelie ferecată în argint episcopiei de la Feleac. Mi se pare că este aceiași care se păstrează și astăzi[13] și are istorică inscripție că aci în Feleac este chiar o metropolie ortodoxă[14].
Eu cred că în proiect s-a scăpat din vedere această tradiție a lui Ștefan cel Mare, de aceea numește episcopia numai „Episcopia Vadului”. De aceea eu fac propunerea ca această episcopie să se cheme „a Vadului, Feleacului și Clujului”, care e azi centrul politic și cultural al întregului ținut, pentru ca astfel să se reînființeze ambele aceste două tradiții strămoșești (subl. mea).
După acestea, d[omni]lor senatori, eu nu vă cer votul, căci sunt convins că toți îl veți da cu toată dragostea – ca fii buni ai legii strămoșești simțiți la fel – votând în unanimitate acest proiect de lege, ci închei cu cuvintele: fericiți să vă simțiți toți astăzi, că v-a învrednicit Dumnezeu, ca prin votul ce-l veți da ca niște nepoți aleși ai marilor înaintași, să reînviați frumoasa tradiție și moștenire a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. (Aplauze).
[1] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, 1910-1929, Tiparul Tipografiei Eparh. Ort. Rom., Cluj, 1930, pp. 132-135, anexa 5.
[2] Ibidem, pp. 15-45, 125-139; Arhiva Arhiepiscopiei Clujului, Protocoalele Ședințelor Plenare ale consistoriului pe anii 1919-1921; Protocolul Sinodului ordinar al Arhidiecezei Ortodoxe Române din Transilvania ținut în anul 1918, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1922; Actele Sinodului ordinar al Eparhiei Vadului și Feleacului ținut la Cluj în anul 1921, Cluj, 1921; Foaia bisericească. Organul Eparhiei Ortodoxe Române din Dieceza Clujului, Anul I, Nr.1, Cluj, 1 octomvrie 1919; Sebastian Stanca, „Istoricul Episcopiei Clujului”, în Călindarul Clujul Românesc pe 1923, Anul I, edat de Consistorul ortodox român din Cluj, Tipografia Dr. S. Bornemisa, Cluj, pp. 110-127.
[3] Alexandru Moraru, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului 1921-2006, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 28-35; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, ediția a doua, revăzută și întregită, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2018, p. 138-142.
[4] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului…, pp. 42-43.
[5] Ibidem, p. 40.
[6] Sebastian Stanca, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului…, pp. 139-141.
[7] A fost reînființată oficial în vara anului 1920, prin legea adoptată de Senat (23 iunie 1920) și de Camera Deputaților (13 august 1920), apoi publicată în Monitorul Oficial în 30 august 1920. În 1/14 octombrie 1920 a avut loc prima ședință a sinodului eparhial, iar în 3/16 octombrie a fost ales primul episcop în persoana arhimandritului Roman Ciorogariu, hirotonit în capela mitropoliei din București în 13/26 martie 1921, investit de regele Ferdinand în 16/29 martie și instalat în catedrala cu lună din Oradea în 20 septembrie/2 octombrie 1921.
[8] Roman (Romulus) Ciorogariu (6 decembrie 1852-21 ianuarie 1936), arhimandrit, vicar la Oradea, rector al Seminarului Teologic-Pedagogic din Arad, membru de onoare al Academiei Române, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, episcop ortodox al Oradiei între martie 1921-ianuarie 1936. Este numit „martir”, pentru că a fost rănit grav la brațul drept în atentatul cu bombă din Senatul României, în 8 decembrie 1920.
[9] Amănunte despre mănăstirea și episcopia ștefaniană de la Vad, vezi: Nicolae Edroiu, „Rolul Episcopiei Vadului în viața religioasă a românilor ortodocși din nordul Transilvaniei”, în Ștefan Iloaie, Bogdan Ivanov (ed.), Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani (1921-2011), Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 53-62.
[10] Logofăt, în Evul Mediu românesc era marele dregător în fruntea ierarhiei boierilor români din Țara Românească și Moldova.
[11] Este vorba despre omul politic ardelean Teodor Mihali (1855-1934), născut în comuna Prislop, comitatul Solnoc-Dăbâca, astăzi Boiu Mare, jud. Maramureș, la nici 20 de km de localitatea Vad.
[12] Se face referire la legiunile românești din timpul revoluției și a războiului civil dintre anii 1848-1849.
[13] Tetraevangheliarul a fost semnalat de către Timotei Cipariu în 1870 și de Bogdan Petriceicu Haşdeu în 1882. În anul 1922 se păstra la Blaj, dar apoi a dispărut în împrejurări necunoscute.
[14] Miron Cristea citează fie din Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria. Volumul I până la mișcarea lui Horea (1784), București, 1915, fie din Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918.
