Cel despre care vom vorbi astăzi este mitropolitul Visarion Puiu. Pe numele său de mirean Victor, dânsul s-a născut la data de 27 septembrie a anului 1870 și a decedat la 10 august 1964. A cârmuit, în decursul vremii, mai multe eparhii din spațiul românesc și din străinătate și a avut șansa de a fi caracterizat de către marele istoric Nicolae Iorga drept unul dintre cei mai culți clerici ortodocși români din perioada interbelică.
După studii în localitatea natală, Pașcani, va absolvi seminarul inferior de la Roman, iar în anul 1894, se va transfera la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Iași. Aici își va face și debutul publicistic, căci va începe colaborarea cu anumite periodice locale și reviste literare din București. Între anii 1899 și 1904, va studia la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, iar în anul 1905, va fi tuns în monahism și va primi numele de Visarion. Trei zile mai târziu va fi hirotonit diacon. În anul 1907, va pleca la Kiev, spre a-și desăvârși studiile. Se va întoarce în anul următor la Galați, unde va fi hirotonit ieromonah pe seama catedralei, iar la data de 1 ianuarie 1909, va fi ridicat la rangul de arhimandrit. Tot în acest an va fi numit vicar al Episcopiei Dunării de Jos și director al Seminarului din localitate.
După Marea Unire, părintele Visarion va fi numit director al Seminarului Teologic din Chișinău, iar din luna decembrie a anului 1918, va fi și exarhul mănăstirilor din Basarabia. Tot în această perioadă, va deveni și un reprezentant activ al „Comisiunii monumentelor istorice din Basarabia”, context în care se va ocupa de conservarea și restaurarea unor bunuri de patrimoniu de aici.
În primăvara anului 1921, va fi ales episcop al Argeșului, iar în anul 1923, episcop al Hotinului, cu reședința la Bălți. Aici va da măsura calităților sale administrative, organizând sediul, dar și episcopia. Va rămâne la Bălți până în anul 1935, când va deveni mitropolit al Bucovinei, context în care va păstori până în anul 1940. Pensionat forțat la 1 iunie1940, în contextul schimbărilor de pe scena politică românească, se va retrage pentru o scurtă vreme la schitul Vovidenia, de lângă Mănăstirea Neamț. Ulterior, între 16 noiembrie 1942 și 14 decembrie 1943, va fi mitropolit de Transnistria, avându-și sediul la Odessa. Această calitate va fi și cea care îi va aduce ulterior multe probleme și-l va determina ca, în 1945, să ia calea exilului.
Odată cu venirea comuniștilor, el va fi condamnat la moarte, la 21 februarie 1946, numele dânsului aflându-se pe o listă amplă, alături de alte 301, ce va fi încredințată unui trinunal al poporului și figurând între cel al criminalilor de război.
Sosirea comunismului îl va găsi, însă la Viena, căci participase la sfințirea unui episcop ortodox la Zagreb, în Croația. Întrucât a ales refugiul, va deveni conducătorul Bisericii Ortodoxe Române din exilul parizian. Sub presiune politică, la data de 28 februarie 1950, Biserica Ortodoxă Română îl va caterisi. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că din punct de vedere practic, nu s-au întreprins niciodată acțiuni concrete din partea acesteia împotriva lui, fapt ce arată că ierarhii vremii erau conștienți de rolul și relevanța sa.
La Paris, Mitropolitul a încercat organizarea noii eparhii (pe care o înregistrase juridic, inițial, în spațiul italian). Din păcate, date fiind multiplele diviziuni ale acestui loc, va ajunge în cele din urmă să se retragă și să se sfârșească trist, bolnav și singur, într-o suburbie a Parisului, la 10 august 1964. Va fi înmormântat de un sobor de preoți adunați din toate țările Occidentului în cimitirul catolic din suburbia pariziană de la Viels-Maisons, unde a și trăit ultimii ani ai vieții pământești în condiții foarte grele, iar ulterior, după 1989, la inițiativa unor oameni de suflet, între care și actualul arhiepiscop al Bacăului, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim Giosanu, va fi adus la Montparnasse, în Paris, alături de ceilalți slujitori ai Catedralei românești din spațiul francez.
Prin tot ceea ce a făcut, Mitropolitul Visarion rămâne deopotrivă un om care a păstrat vie flacăra credinței și a spiritului românesc pe meleagurile diasporei și un ierarh care a luptat cu toată ființa lui împotriva comunismului. Memoria lui este cultivată astăzi atât prin intermediul unor manifestări și publicații, cât și prin faptul că la Vovidenia și în alte locuri, există muzee și case memoriale care i-au fost dedicate.
