„Poate oare orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Evanghelia după Luca 6, 39).
Am încheiat în emisiunea de față abordarea temei Psihoterapia – concept, metodologie și moralitate, în contextul discuției noastre despre Dimensiunea taumaturgică a ortodoxiei sau psihoterapia ortodoxă. Dacă în emisiunile trecute am detaliat dimensiunea semantică a psihoterapiei, am inventariat principalele teorii și metode psihoterapeutice, și ne-am aplecat, concret, asupra Psihoterapiei pozitive și terapiei familiei, a doctorului Nossrat Peseschkian, a fost detaliată, de data aceasta, tema Moralității psihoterapiei în concepția unor psihoterapeuți contemporani.
Desigur, nu trebuie minimalizată necesitatea apariţiei și dezvoltării acestei specializări în cazul ştiinţei medicale, mai ales dacă se ţine cont de creşterea galopantă a numărului tulburărilor psihice de graniţă (nevroze, psihopatii, stări poststress), de problemele „alcoolizării” populaţiei, narcomaniei şi toxicomaniei etc. Starea de degradare a omenirii contemporane reprezintă atât o continuare a stării patologice a omului căzut ce nu-şi împropriază Învierea cât şi o accentuare a setei de infinit a omului supravieţuitor regimurilor socio-politice atee şi a doctrinelor filozofico-religioase conforme. Astfel, astăzi, vacuumul duhovnicesc este umplut de învăţături mincinoase (inclusiv cele proprii psihoterapeuţilor ne-ortodocşi), de erezii, de extinderea exacerbată a mişcărilor sectare, de atracţia ocultismului ş.a. Cu ajutorul acestor surogate de duhovnicie și psihoterapie autentică, unii caută să dobândească mântuirea, alţii vor vindecare de boli, alţii cad victime înşelăciunii, manipulării psihologice sau propriei ignoranțe religioase. Iată de ce se impune existenţa, cu adevărat, a unei autentice psihoterapii ortodoxe, în tandem cu activitatea pastorală şi nu paralelă ei.
