Secolul XX a fost receptat de către posteritate ca o sinteză între progres și schimbări politico-sociale, zdruncinat de conflagrațiile mondiale și ideologiile regimurilor totalitare.

În plan teologic, Ortodoxia a cunoscut o renaștere grație deportărilor masive din Rusia bolșevică a teologilor ruși, stabiliți ulterior la stabilit la Paris. La rândul său, monahismul s-a bucurat de un reviriment axat pe viața liturgică și rugăciunea contemplativă, datorită unor personalități cu viață discretă, însă vădită de Dumnezeu prin ucenici.

Țăran la origini, fără școală și diplome, Sf. Siluan a penetrat formalismul călugărului, îndreptat la acea vreme pe rucodelie și rânduiala de chilie. A construit pe o voință pe deplin hristificată, singura care poate răspunde chemării dumnezeiești. S-a remarcat prin forța contra curentului vremii, apelând la trăsăturile ascetic-contemplative întâlnite în monahismul secolelor XI – XIV, coborând până în eremitismul antic.

Acest corifeu al Athosului contemporan n-a cedat deloc în nevoință.  Aspru și de neînduplecat în toate rânduielile nevoinței, Sfântul Siluan prezintă parcursul creșterii duhovnicești, atenționează asupra pericolului pierderii harului și scrie despre tragedia zdrobitoare a omului supus războiului duhovnicesc.

Însemnările Sfântului Siluan alcătuiesc o teologie a lacrimilor si a durerii pentru întreaga zidire căzută. A cerut mila lui Dumnezeu și ajutorul harului dumnezeiesc ca temelie în viața duhovnicească. În această cerere stăruitoare dar și ostenicoasă, Dumnezeu s-a aplecat asupra monahului Siluan, ca un Părinte Bun, cercetându-l prin lumina harului, în dulcele ei străluciri.

Sf. Siluan nu insistă pe bagajul de informații teologice, ci cât de ortodox trăiești în conformitate cu cele citite, fie ele multe sau puține: ,,Multora le place să citească cărți bune, și aceasta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate”[1].

Ființial, Sf. Siluan s-a învrednicit de niște stări pe care orice om în Hristos și-ar fi dorit să le trăiască. Vădit, Sfântul Siluan a dovedit lipsa unui bagaj de cuvinte și concepte pentru a înfățișa mai viu revărsările harului. Dar a fost suficient. În puține cuvinte și simple a vorbit despre cunoașterea lui Dumnezeu, nu abstract, ci ființial. La Sf. Siluan, gnoseologia se înfăptuiește în dragoste, nicidecum în delectarea intelectului și atât. Discursul despre Împărăția lui Dumnezeu trebuie întocmit pe neîntreruptele sfâșieri lăuntrice pentru întreaga zidire căzută. În lipsa acestor sfâșieri, invidia, ura, nedreptatea, zavistia, dorința răzbunării, clevetirea, și alte patimi care ne înrobesc, ne secătuiesc de virtuți.

Pentru a păstra zdrobirea inimii, Sfântul Siluan îi cere omului să rămână în smerenie, cu mintea îndreptată spre propriile căderi. El însuși a fost ,,hărțuit de demoni”[2] pentru că n-a rămas în acea zdrobire aducătoare de umilință. ,,Domnului i s-a făcut milă de mine și mi-a dat să înțeleg că trebuie să plâng toată viața. Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față de oamenii care, asemenea mie, sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să învețe smerenia și să-și găsească odihna în Dumnezeu”[3].

Neliniștea omului modern este pricinuită de mândrie. Aceasta are puterea de a-i perfora rațiunea și sufletul, trăind în amăgire, îndreptățire de sine și egoism. Mândria e născătoarea iubirii de sine, a încrederii în propriile gânduri, o maestră a înșelătoriei. Omul mândru sfârșește în suferință, în neputința de a mai iubi, în izolare. Semnele doveditoare ale acestei cumplite patimi se văd în acțiunile proprii, iar prima trăsătură a omului mândru întâlnită și la Sfântul Siluan este anularea dragostei. Iubirea de plăcere, iubirea de sine, naște balauri și îi validează, căci diavolul are această putere de a-și face cunoscută lucrarea în lume prin slujitorii săi.

Fiecare om este aproapele nostru, indiferent de etnie, religie sau  poziție socială. Cel mândru reduce această iubire, pe când Hristos ne cere să iubim pe tot omul.

Pentru Sfântul Siluan iubirea aproapelui înseamnă împreună-pătimire, așa cum Hristos S-a dat pe Sine pentru fiecare mădular al  neamului omenesc. Însă tendința omului modern este aceea de a întruni clasamente duhovnicești, sau mai rău: de a face departajări în materie de sfințenie.

Învățătura Sfântului Siluan este mai relevantă ca oricând, deoarece în ea e concentrată legătura dintre identificarea cu suferința altora și coborârea până la iad de dragul iubirii chipului lui Dumnezeu din fiecare om. ,,Harul vine de la iubirea pentru fratele și se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet”[4]. Mântuitorul Hristos atenționează: ,,Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”( Matei 5, 23-24). Cu alte cuvinte, nimeni nu va putea trăi în deplinătatea harului dacă va ocoli dragostea.

O altă pricină care i-a provocat neliniștea omului modern este conectarea în permanență la știri. Sfântul Siluan considera că prin citirea excesivă a gazetelor omul e lovit de foamea sufletească[5]. Orice hrană care nu vine de la Dumnezeu vătămă inima omului și o sărăcește de avuția virtuților, silindu-o să se abată de la rânduielile duhovnicești. Acaparați de social media, devenim mai vulnerabili, mai anxioși, mai depresivi, pentru că o bună parte informația care ni se livrează conține atât negativism, încât orele îndelungi petrecute în online ne pot provoca nu numai afecțiuni și boli neurologice, influențând evoluția cognitivă și socială a omului, ci ne pot împinge spre o deznădejde cumplită.

Universul ecranizat este un dar pe care trebuie să-l stăpânim, nu prin care să ne lăsăm  stăpâniți. Când suntem stăpâniți de lumea virtuală, sufletul va intra în stare vegetativă. Astfel, experiența dulceții Duhului Sfânt nu va putea să penetreze inima omului, atâta vreme cât sufletul se bucură – potrivit Sf. Siluan – ,,de slava deșartă a acestei lumi”[6]. Măsura sau moderația este calea mântuitoare a oricărui creștin din mijlocul orașului.

Stâlp al monahismului athonit, Sf. Siluan rămâne pecetea peste veacuri a unui monahism trezvitor, arătând că întâlnirea călugărului cu Hristos Cel Blând și Smerit are loc în taina ascultării, în intimitatea vieții  făptuitoare care țâșnește din iubirea păcii lăuntrice.

[1] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ediția a IV-a revizuită, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan. I. Ică Jr, Ed. Deisis, Sibiu 2001, p. 78.

[2] Ibidem, p.81.

[3] Ibidem, p.82.

[4] Ibidem, p. 154.

[5] Ibidem, p. 78.

[6] Ibidem, p. 85.