Muntele Athos. Între turism și pelerinaj responsabil. Despre decizia Sfintei Chinotite (II) | Grigore Constantin

de Eseu

Începând cu 1 ianuarie 2025, Sfânta Chinotită a impus noi măsuri privind accesul pelerinilor la Muntele Athos.

În prezent, aerul athonit este isihast. Monahii culeg din roadele acestei hotărâri sapiențiale. În lunile: ianuarie, februarie și martie, monahul interiorizează starea de liniște a pustiei, speculând această perioadă de maxim profit duhovnicesc. Ceea ce culeg acum, păstrează pentru vremea încercărilor, îndeosebi în sezonul văratic, când climatul pustiei este înăbușit sub fenomenul metereologic numit ,,caniculă”. Disconfortul termic, afluxul pelerinilor, nevoința anevoioasă,  chilia pietrelor încinse ce contribuie la slaba calitate a somnului, îl vlăguiesc pe monah de energia trupească. În această situație, monahul acționează îndrumat de experiența ascetică acumulată, pentru ca iritarea pricinuită de slăbirea firii, să nu troneze în inima lui.

Vara, haina monahală poate fi asemuită cu un cuptor ce acoperă trupul nevoitor al monahului. Iar cine nu e obișnuit cu temperaturile sezonului călduros, trebuie să peregrineze la Academia pustiei,  să-i scaneze optic pe acești bărbați adevărați, și să vadă cum înmulțesc răbdarea în situații potențial împovărătoare, transformându-le în prilejuri duhovnicești.

Decizia Sfintei Chinotite are în ea sămânța înțelepciunii dumnezeiești. Afiliați logicii lumești, un procent semnificativ din numărul total de pelerini care călătoreau anual la Muntele Athos, tâlcuiesc această decizie în termeni triviali. Și o fac pentru că nu văd dincolo de eul propriu, sau mai bine zis – dincolo de interesele personale.

Ar fi multe de povestit despre interesul personal, însă mă voi rezuma la câteva aspecte importante.

Muntele Athos nu este nici pe departe o oază psihanalitică în care omul merge să își redescopere sinele. Nu este nimic din ceea ce ne imaginăm în inima pustiei. Or nu știu în ce măsură poate lucra metanoia (schimbarea minții) dacă omul călătorește la Muntele Athos în căutarea unei rețete care să-l vindece trupește și sufletește.

Sfinții Părinți, îndeosebi cei contemporani, apropiați epocii noastre, ne-au lăsat leacuri tămăduitoare, menite să cicatrizeze rănile.

Să presupunem că ne-am simțit foarte rău, iar în urma unor investigații amănunțite, am fost diagnosticați cu o boală incurabilă. Soluția nu este Athosul. Nu acolo se petrece minunea vindecării trupești. Calitatea noastră de creștini practicanți este dată de modul cum privim spre această pedagogie divină. În măsura în care acceptăm fără cârtire suferința, rugându-ne la Sfântul Nectarie  sau la Icoana Maicii Domnului Pantanassa dezinteresat, Dumnezeu va așeza boala printre luptele noastre ascetice. Să ne rugăm sfinților cerându-le timpul necesar îndreptării, nu vindecării. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul se ruga la Dumnezeu să-l facă bun, nu bine. Iar Sfântul Iosif Isihastul, marele dascăl al rugăciunii lui Iisus, când simțea povara durerilor, se ruga zicând: ,,Da, Doamne al meu, pentru Tine, dar ajută neputinței mele!“[1].

Câți nu s-au învârtoșat la inimă pentru că, în disperarea lor, au călătorit la locurile sfinte, iar boala și-a urmat cursul firesc? Câte lacrimi nu s-au stins în deșert, în urma unor proteste împotriva voinței dumnezeiești?

Acest protest al meu sau împotrivirea dusă până la mituirea lui Dumnezeu ca să mă vindec, arată o inimă îngroșată, pentru că,  deși știm că scopul bolii este apropierea de Domnul, totuși noi totdeauna ne răzvrătim, întrebând de ce ne-o dă. Acest ,,de ce mie, Doamne?”– spunea Cuviosul Emilianos Simonopetritul într-o carte, îl așează pe Dumnezeu în boxa acuzaților. Am dat acest exemplu ca să înțelegem unde poate ajunge creștinul dacă nu practică cu bună cunoaștere viața duhovnicească.

Reversul îndrăznelii este rugăciunea dezinteresată care atrage harul lui Dumnezeu. Pornind dezinteresat pe cărările Athosului, acordând atenție inimii înghițite de Domnul, omul va gusta din bucuriile pustiei și va simți progres duhovnicesc, dar și prezența vindecării.

O altă căutare a pelerinului are în mixajul ei dorința supranaturală de a întâlni ,,pustnici îmbunătățiți”. Această întrebare a saturat pustia, pentru că în comparație cu căutările tinerilor din vechime, care tânjeau după ucenicia la marii isihaști ai vremii, căutând în toate scorburile peșterilor asceți încercați, unii pelerinii de azi caută efectul magic în răspunsul pustnicilor refugiați în adâncul apofatic al tăcerii.

Aceste căutări lipsite de profit duhovnicesc ne spun multe despre scopul peregrinării la Muntele Athos: mirajul. Mirajul poate crea o imagine înșelătoare asupra vieții isihaste athonite, o atracție absorbită de dorințe dez-întrupate, rupte de realitățile viețuirii înalte.

În schimb, Athosul ne propune un pact inteligibil și spiritual, de adâncime duhovnicească, ce biruiește hotarele tributare logicii omenești. El are puterea să trezească în noi dorul după Dumnezeu dacă noi urcăm pe culmile lui în stare de trezvie. Starea de limpezime, de priveghere continuă, îl umple pe pelerin de roadele acesteia. Însă dacă ești golit de orice voiciune sufletească, nu poți pătrunde în transcendent, nu te poți bucura de plenitudinea locului, nu poți respira aerul părinților achimiți, și nu poți strecura în inimă Raiul. Ca să putem dobândi vioiciunea sufletească avem nevoie de mortificarea zilnică, ca harul Duhului Sfânt să lucreze nemijlocit în noi.

Să ne asemănăm acelui călugăr care, săpându-și groapa, ședea în fiecare seară lângă ea, citind rugăciuni. Își construise un acoperiș sub care se adăpostea când ploua, participând anticipat la propria sa priveghere funerară. Înfrânarea sau mortificarea trupească este o poruncă generală. Îi privește pe monahi și pe mireni deopotrivă, pentru că fără înfrânare nimeni nu poate culege roadele despătimirii.

O altă categorie de pelerini care a invadat pustia este cea a ,,turistului influencer”. În ultima vreme, toți mai mulți influenceri români își fac conținut online, fie debarasând mesele din trapeză, fie filmându-se în bucătăriile unei mănăstiri renumite. ,,Blagoslovenia” de a filma este pernicioasă, deoarece aceleași personaje se afișează în mediul virtual în dionisii pornografice, desprinse din lumea avortonilor duhovnicești. Acest duh străin trebuie tranșat, ca Athosul să nu fie privit ca un produs ieftin, pe masa oricărei tarabe comerciale.

Decizia Sfintei Chinotite de a restricționa numărul pelerinilor încă stârnește animozități. Foarte mulți s-au întrebat: ,,Acum, din ce vor trăi monahii?” Întrebarea suscită, face valuri la o primă impresie, însă realitatea este cu totul alta. Muntele Athos este o livadă duhovnicească, dar în aceeași măsură este și o grădină productivă, care se hrănește din propriile roade. Monahii athoniți sunt cei mai pricepuți grădinari (legumicultori).

Athosul este grădina ce a dat pustiei roade pământești: de la miere, smochine și alune, până la diversitatea soiurilor de pomi fructiferi, care l-au ajutat pe monah  să supraviețuiască în perioade de cumpănă din istoria milenară a Muntelui Sfânt. Am uitat să menționez că unele mănăstiri au crescătorii de pești, cum este Mănăstirea Vatoped, asigurându-și traiul mănăstireasc, împărțind și chiliilor de pe teritoriul ei din roadele ecosistemului acvatic și ale pământului.

Scriind despre acestea, gândul mi-a zburat la meditațiile teologice despre grădinărit ale profesorului armean Vigen Guroian. În reflecțiile sale, acesta scrie: ,,Sunt teolog și profesor universitar. Îmi place să fiu amândouă acestea. Dar ceea ce iubesc cel mai mult – ceea ce-mi face cea mai mare plăcere – e să grădinăresc. Cred că grădinăritul e mai aproape de dumnezeire decât teologia. Doresc firește prezența lui Dumnezeu. Dar vreau și roșiile, și dovlecei, vreau și gâștele sălbatice, și porumbițele care se bucură iarna de ospățul semințelor căzute pe pământ. Gâștele și porumbițele nu o știu, dar mă gândesc la ele ca la o parte a grădinii mele. Cred că dacă toți am grădinări mai mult, lor și tuturor păsărilor ce zboară sus în văzduh și luminează grădina mea de jos le-ar merge mai bine. Știu că Dumnezeu le prețuiește nu mai puțin decât mine. Așa că atunci când pun răsadurile primăvara nădăjduiesc să-L gust pe Dumnezeu în roadele verii și spectacolul prietenilor mei întraripați”[2]

La o primă impresie asupra textului, suntem tentați să judecăm greșit intențiile autorului armean. Pare că suferă de romantism,  sedus de frumusețile naturii, ca un activist de mediu, vrând să ne transmită că nu avem neapărat nevoie de biserici ca sa-L contemplăm pe Dumnezeu, ci este suficientă natura.

Dar nu este așa! Meditațiile lui Vigen Guroian ne repun în dialog cu grădina sufletului contemplativ pe care omul modern nu o mai cultivă. Sufletul contemplativ vede în creația lui Dumnezeu un mijloc de sfințire, deoarece, potrivit teologiei răsăritene, oamenii sunt „cocreatori” cu Dumnezeu.

Sfinții, iubitorii de frumos, au  iubit creația lui Dumnezeu. Monahul athonit, Sfântul Cosma Etolianul, martirizat în 1779, obişnuia să planteze copaci pe măsură ce străbătea Grecia în călătoriile sale misionare, iar într-una dintre profeţiile sale,  el afirma: „Oamenii vor rămâne săraci, fiindcă nu au dragoste pentru copaci”.

În toată istoria lui milenară, Muntele Athos a cultivat teologic, a fost un tărâm paradiziac de revelare a realităților duhovnicești, dar nu a neglijat grădina reală, aducătoare de roade pământești.

Monahul aghiorit s-a îngrijit să-și producă singur hrana, ca un iscusit grădinar, angajat în buna chivernisire a vetrei monahale. Cheltuielile mari au apărut atunci când mănăstirile, schiturile sau  chiliile au fost nevoite să suplimenteze stocurile de mâncare sau detergenți. Să ne imaginăm că vara intrau zilnic  câte 1000 de pelerini în Muntele Athos. Unii stăteau 3-4 zile, iar alții câte 6 zile. Dacă facem un calcul matematic, la finele unei săptămâni, Athosul respira aer mirenesc, adăpostind peste 6.000 de pelerini. O cifră păgubitoare pentru țelul monahului aghiorit.

Într-un videoclip, Părintele Pimen Vlad a vorbit despre această situație delicată în care s-au aflat comunitățile românești de la Muntele Athos. Numărul excesiv, dar și derapajele unor pelerini necatehizați, au constrâns Sfânta Chinotită să ia măsuri drastice pentru ca isihasmul să nu fie cuplat la terapie intensivă.

Isihasmul este actul de identitate al fiecărui monah athonit. De aceea, CNP-ul îi cere monahului să viețuiască în tăcere, ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inima sa. Un mare nevoitor al secolului XX, Sfântul Iosif Isihastul, a robit multa vorbire cu practicarea viețuirii isihaste, care i-a adus dulceața vederii lui Dumnezeu, trăind până la apusul vieții pământești în harul dumnezeiesc. Într-o epistolă, Sfântul Iosif Isihastul scrie: ,,Îmi spui despre Starețul tău că vrea să vină în Sfântul Munte ca să se închine. Numai pe mine să nu socotească că mă cunoaște sau că trăiesc în această viață. Pentru că trăiesc în desăvârșită isihie, cu o altă rânduială decât cea obișnuită și cu greu mă va întâlni. Iar poarta chiliei este închisă și numai în anumite ceasuri se deschide. În afara rânduielii pe care o am, nicidecum nu voi deschide ușa, nu-mi voi pierde rugăciunea și liniștea mea. Numai de nevoie și în vremea când rânduiesc eu voi deschide”[3].

Ceea ce vrea să transmită Sfântul Iosif Isihastul generației actuale de monahi aghioriți este că rânduiala athonită trebuie păzită cu strășnicie, altfel cordonul isihast va slăbi din prea multe griji lumești.

În ,,Paginile de jurnal (2000-2011). Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania”, Doamna Nicoleta Pălimaru a inserat o discuție telefonică cu părintele Ică senior, din 25 februarie 2009, ora 7:15, în care acesta a punctat următoarele aspecte: „Acum îl citesc pe Sf. Paisie Aghioritul. E bucuria lecturii. Sunt fascinat și îndrăgostit de el. Există triada pr. Paisie, pr. Porfirie și pr. Iacob. Athosul rămâne referința. Grecii sunt profunzi. E bine că mergeți în Grecia. Grecii nu se lasă dominați de occidentali. Grecii sunt mai tainici, nu spectaculoși în privința luminii de Paști. Cultura și spiritualitatea Greciei sunt mari. Sfinții Efrem și Nectarie sunt mari. Să faci recenzii la cărțile Sfântului Paisie, Sfântul Porfirie. Sunt mari si sunt buni pentru vremurile în care trăim. Duhovnicia e cel mai mare lucru. Să-l citești pe Atanasie din Paros (sec. 18-19). Te poartă prin toată patristica”[4].

Athosul a rămas referința! El este bastionul pe care se sprijină întregul monahism răsăritean. În jurul anului 1930, Sfântul Iosif Isihastul a avut o vedenie, consemnată de ucenicul său Cuviosul Efrem Filoteitul, și care confirmă poziția părintelui Ioan Ică senior: ,,Odată, după un post îndelungat, a văzut în vedenie o masă ce se sprijinea numai  pe trei picioare. Un picior îi căzuse cu desăvârșire jos, al doilea era gata să cadă, iar al treilea stătea drept și pe el se sprijinea. Atunci a văzut pe Îngerul Domnului care, arătându-i al treilea picior, i-a spus: ,,Acesta este Sfântul Munte. Pe el se sprijină Ortodoxia”[5].

În concluzie, deciziile restrictive ale Sfintei Chinotite trebuie tălmăcite duhovnicește, ca pustia, în integritatea ei, să formeze noi generații de sfinți mărturisitori, în duhul vechilor asceți, alipiți total de rugăciunea contemplativă și isihie.

[1] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, p.211.

[2] Vigen Guroian, Grădina ca parabolă teologică: meditații despre grădinărit cu epilog filocalic despre Gradina sufletului contemplativ, trad. și postfață: diac. Ioan. I. Ică jr., editura Deisis, Sibiu,2011, p.17.

[3] Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii ale experienței monahale, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, editura Evanghelismos, București, 2016, p.95.

[4] Nicoleta Pălimaru, Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania. Pagini de jurnal ( 2000- 2011), ed. Renașterea/ Limes, Cluj- Napoca, 2024, p. 250.

[5] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, p.112.

 

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Însemnări din perioada Triodului (I) | Grigore Constantin

Însemnări din perioada Triodului (I) | Grigore Constantin

Deja inaugurată perioada liturgică numită cea a Triodului ( prepascală), Hristos ne cheamă din timp în arena luptelor ascetice. Prima condiție este schimbarea minții, fără de care nu putem spori duhovnicește. În schimb, orice mișcare a omului spre realitatea...

Sfântul Mucenic Haralambie | Prof. Univ. Dr. Marcel Munteanu

Sfântul Mucenic Haralambie | Prof. Univ. Dr. Marcel Munteanu

În Viețile Sfinților, ca de altfel și în acatistul Sfântului Mare Mucenic Luminător de bucurie, Haralambie în limba greacă, ne sunt înfățișate faptele pilduitoare, minunile și chinurile la care acesta a fost supus la venerabila vârstă de 113 ani. Sfântul Haralambie...

Tinerii, o şansă încă nejucată pentru Biserică | Pr. Bogdan IVANOV

Tinerii, o şansă încă nejucată pentru Biserică | Pr. Bogdan IVANOV

Pentru Biserică şi pentru viitorul ei, provocarea momentului stă în a găsi un limbaj prin care să se adreseze în mod convingător vouă, tinerilor, mai ales că de soarta voastră depinde însăşi viitorul ei. Dacă există o problemă încă nerezolvată pe agenda socială şi...

Lecțiile Mitropolitului Bartolomeu al Clujului | Pr. Ştefan Iloaie

Lecțiile Mitropolitului Bartolomeu al Clujului | Pr. Ştefan Iloaie

„Este vorba de sufletul meu...” Mulţi dintre contemporani se raportează la mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania ca la o personalitate culturală şi eclesială care a fost și rămâne un reper de autoritate, el constituind – încă din viaţă – o referinţă a valorilor...