Exprimat, în practica lui, pe mai multe registre – chinovial, semi-anahoretic sau anahoretic –, monahismul athonit s-a împodobit de-a lungul timpului cu personalități aparte, mari rugători și atleți ai credintei, care, indiferent de regimul de viață asumat, au atins culmi ale credinței greu de înțeles pentru omul de azi. Pustia Muntelui Athos a fost, prin excelență, arena unde, nestingheriți, călugării s-au întrecut în nevoințe, luptând eroic pentru lepădarea de sine și unirea cu Hristos. La mijlocul veacului trecut, un martor al acestui fenomen a fost arhimandritul Heruvim Karambelas, care, deși a petrecut doar câțiva ani acolo (1938-1942), în tinerețea lui, a lăsat în urmă, drept moștenire, un pitoresc jurnal duhovnicesc, înfățișând în el atât monahi de o statură spirituală copleșitoare – mulți dintre ei uitați astăzi –, cât mai ales fapte și experiențe de viață impresionante.
Cartea – publicată acum în ediția a doua (prima ediție purta titlul Moștenirea bătrânilor athoniți: jurnal duhovnicesc, 2004) – deși scrisă într-o notă aghiografică, cu multe tușe la superlativ, cucerește prin atmosfera zugrăvită și prin evocarea unei pleiade de părinți aghioriți, uimitori prin devoțiunea lor pentru idealul monahal și prin anonimatul în care deliberat aleg să se afunde. Dacă protagoniștii acestui jurnal se ridică la măsura sfinților de odinioară – e motivul pentru care unii dintre ei deja au fost canonizați –, mulți alți călugări, mai ales cei din pustie, au rămas necunoscuți posterității, cu toate că au ajuns la desăvârșire. Fiecare a avut istoria lui, poziția lui socială, modestă sau importantă, familie și rosturi în lume, pe care le-a abandonat de dragul lui Hristos și cu dorul Împărăției cerurilor. Autorul notează cu reverență: „Părinții pe care am fost învrednicit să-i cunosc și-au îngropat, ca pe niște lucruri de prisos și deloc folositoare, toate cunoștințele lor, toate limbile străine pe care le știau, obârșia nobilă sau princiară, poziția lor în societate, cinstirile, funcțiile înalte, sociale sau militare, în stâncile pustiei, în aspra ascultare de la schit, în viața de chinovie de nimeni știută și au cumpărat Comoara cerurilor” (p. 218).
Prin intermediul cărții, facem cunoștință cu câțiva dintre ei. Dar câți alți contemporani de-ai lor au rămas necunoscuți, Dumnezeu alegând să-i păstreze ascunși… De tânăr, ca novice, arhimandritul Heruvim s-a închinoviat la o colibă de la Schitul Sfânta Ana, sub ascultarea Bătrânului Grigorie, fost căpitan în armata greacă, în obștea „americanilor”, dacă e să ne referim la doi din membrii comunității – părintele Ioachim, fost arhimandrit în America, și ucenicul său, părintele Paisie, de pe același continent, „om simplu și întru totul asemenea unui copil” (p. 70). De la această colibă, autorul, ca frate începător, peregrinează prin întreaga pustie athonită – care începea de la Sfânta Ana Mică și cuprindea zonele Katounakia, Sf. Vasile și mai ales Karoulia – în misiuni primite de la bătrânii săi, culegând impresii și cuvinte de folos de la eremiții răsfirați prin ungherele Muntelui.
Pe acești oameni de foc, autorul îi aduce în atenția publicului, spre încântare și admirație. La Sfânta Ana Mică îl întâlnește pe Cuviosul Gherasim Micraghiananitul (astăzi canonizat), „imnograful contemporan al Bisericii noastre” (p. 48), un om de o mare simplitate și având mereu chipul luminat de un zâmbet; în proximitate se afla și Cuviosul Avimeleh, un călugăr înduhovnicit și matur în gândire, care cunoscuse mari personalități ale vremii sale: Sf. Nectarie, Alexandros Papadiamandis sau Alexandros Moraitidis; la Karoulia îl întâmpină pustnicul rus Nicon, fost înalt ofițer în armata rusă, „om cu educație aleasă și cunoscător al mai multor limbi străine” (p. 127), reținut la vorbă, impresie transpusă de autor într-o frumoasă metaforă: „am respectat altarul sfânt al tăcerii sale” (p. 50); în preajmă viețuia și ieromonahul rus Partenie, care se număra „printre primii zece bărbați sporiți în virtute ai Athosului din vremea sa” (p. 130). La Sfânta Ana, așezare monahală formată din 54 de colibe, se găsea și obștea fraților Kartsonas, față de care toți se minunau, aflând că patru frați de sânge aleg austeritatea Athosului în dauna bogățiilor tatălui lor, primarul Messiniei; la coliba Tuturor Sfinților, din același schit, trăiau alți trei frați de sânge, „călugări aspru nevoitori” (p. 104). Vrednic de amintit este și cazul părintelui Leontie, mare negustor în America. Acesta „lăsase totul pentru a veni în Sfântul Munte împreună cu angajatul său și a se călugări” (p. 142); sau al părintelui Gavriil, fost polițist, care își părăsise profesia pentru a purta „înfricoșătorul și necruțătorul război împotriva răului din el” (p. 214). La sihăstria Sf. Vasile, tânărul novice descoperă mica obște a Cuviosului Gherasim Menaghias, descendent al unei familii aristocratice din Athena, vorbitor al mai multor limbi străine. Studiase chimia în străinătate, dar „își lăsase numele, poziția socială, averea și știința din dragoste pentru Hristos” (p. 135). Tot acolo sihăstrea și un necunoscut Ioan Românul, avându-l ca ucenic „pe cumpătatul părinte Macarie” (p. 135). Sunt și alții, cu neputință de amintit, foarte mulți dintre ei dați astăzi uitării.
Din pustia de atunci a Sfântului Muntele, arhimandritul Heruvim reține și numele a doi titani, recent canonizați, nevoitori care aveau să influențeze hotărâtor monahismul secolului XX. Este vorba mai întâi de Bătrânul Iosif cel Viețuitor în peșteri, un „părinte trezvitor al zilelor noastre, cunoscut în tot Sfântul Munte” (p. 108). Obștea lui, formată din călugări aleși și dedicați integral trezviei și rugăciunii, a fost prețuită de toți aghioriții, fiind socotită „aleasă podoabă a Sfântului Munte” (p. 109). În al doilea rând, este amintit ieromonahul Sofronie Saharov, monah de o vastă erudiție și eremit pe atunci la Karoulia, solicitat pentru câteva luni ca duhovnic de către autor. Arhimandritul Heruvim avea să scrie: „Alături de părintele Sofronie, am învățat cât de multă bogăție poate aduce sufletelor viața în liniște și rugăciune. Cunoștințele, experiența și sfințenia lui mi-au fost de mare folos” (p. 213).
Deși pustia favorizează liniștea și interiorizarea, neîndoielnic sfințenia nu a fost niciodată exclusiv apanajul ei pentru că, notează autorul, „pe sfinți nu îi fac nici pustia, nici chinovia, nici idioritmia. Numai deplina închinare lui Dumnezeu și deplina ascultare” (p. 186). În peregrinările sale prin Sfântul Munte, arhimandritul Heruvim frecventează și marile mănăstiri athonite, unde cunoaște călugări destoinici – la Dionisiu, egumenul Gavriil, „un om cumpătat și de o mare înțelepciune, plin de smerenie și blândețe și cu o bunătate nesfârșită pe chip”, era considerat „adevărat stâlp al vieții aghioritice” (p. 30); la Marea Lavră viețuia călugărul Athanasie Kampanaos, „om de știință, medic cu renume, deosebit de înțelept și de binevoitor” (p. 187) iar în celelalte mănăstiri alți părinți îmbunătățiți, discreți în petrecerea lor, dar mari prin prin lepădarea lor de sine. Pe Sfântul Siluan Athonitul – exemplul dat de obicei pentru sfințenia dobândită în viața de obște – nu avea să-l cunoască, autorul ajungând în Sfântul Munte în august 1938, deja anul morții cuviosului.
Această carte însă nu este atât despre oameni, cât despre faptele lor. Nevoințele acestor monahi, felul cum se purtau, cum se rugau, modul lor de viață atrag atenția și lasă loc uimirii. Morți pentru trup și materie, sihaștrii Sfântului Munte se pregăteau pentru cer. De aici renunțarea la sine. Chiliile lor erau ca niște cripte (p. 40), dar echivalentul unui palat (p. 66). Erau totodată și un câmp de luptă, unde își înfruntau patimile și pe potrivnicul mânturii, fiind prielnice, prin strâmtimea lor, întoarcerii spre sine. Înfricoșătoarea Karoulie, de pildă, speria prin sălbăticia locurilor dar era căutată pentru liniștea ei. „Sărăcia și simplitatea domnea peste tot”, constată autorul (p. 141). Înfățișarea exterioară la mulți era neîngrijită, iar pe igienă nu puneau preț (cu titlu de amuzament, la schitul Cutlumuș părinții socoteau drept „binefăcătoare” ploșnițele (p. 205), pentru că le incomodau somnul). Cu toate acestea, paraclisele și locurile de rugăciune contrastau prin curățenie și îngrijire. La fel, viața lăuntrică.
Munca fizică istovitoare era o formă de asceză, iar ostenelile trupului – cu urcatul pieptiș al treptelor de la port la chilie, cu purtatul poverilor în spinare, cu nesfârșitele sudori – au fost mereu înțelese ca un leac împotriva egoismului (p. 112). Unul dintre bătrâni motiva astfel acest efort: „Lacrimile monahului au importanță pentru curățirea sufletului numai dacă vin dimpreună cu sudoarea trupului” (p. 215). Greaua luptă pe care trebuia să o poarte fiecare consta în biruirea somnului, câtă vreme o mare parte din programul lor cotidian avea un caracter nocturn. Toți erau însă conștienți că, venind la Athos, vor avea parte de „post istovitor, chin și aspră nevoință, somn puțin și muncă peste puteri” (p. 148), toate aceste nevoințe fiind considerate o formă de martiriu. Dar chintesența vieții lor duhovnicești era dată de felul cum se rugau. La marile mănăstiri, slujbele aveau un caracter solemn, fiind săvârșite în katholikon. În sihăstrii însă, tipicul pustnicilor înlocuia slujba laudelor cu șiragul de mătănii. Iar autorul, ca martor, constată: „Acolo am simțit cu adevărat ce însemna pentru aceștia… numele cutremurător la Domnului nostru Iisus” (p. 149). Un caz aparte de rugăciune ne înfățișează arhimandritul Heruvim din practica isihastă a Cuviosului Sofronie Saharov: cu mâinile ridicate spre cer, acesta rostea rar rugăciunea Tatăl nostru, dar „își începea rugăciunea de cu seară și o termina la răsăritul soarelui” (p. 213). La marile praznice, toți pustnicii – coborând de pe stânci, cu frânghii și lanțuri – se adunau la una dintre chilii, făceau priveghere de toată noaptea iar în zori se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului. Împărtășirea frecventă era norma vieții lor duhovnicești. Arhimandritul Heruvim descrie în câteva cuvinte petrecerea lor, rămasă pildă și pentru urmași: „Viață în aspră nevoință, continuă împărtășire de Dumnezeu, liniște, asprime, rugăciunea inimii, viață de neîntreruptă comuniune cu Hristos” (p. 142).
Fragilitatea creștinului de astăzi nu predispune la astfel de nevoințe. Și totuși suntem animați de un ideal comun. Frământările acestor părinți, de nimeni știute, îi fac, întrucâtva, asemenea nouă, eroismul actual, deși manifestat diferit, inspirându-se, oarecum, din al acelora pe care mereu i-am socotit în prima linie.
Arhimandrit Heruvim Karambelas, Duhovnicii din Grădina Maicii Domnului. Jurnal duhovnicesc, traducere din limba greacă de Carolina Ciulu, editura Sophia, București, 2024.
