Naoforii – purtătorii de Biserică (Marţi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)

de | sept. 21, 2021

Evanghelia zilei: Mc 4, 24 – 34

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să luaţi aminte la ce auziţi: cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar vouă, celor ce ascultaţi, vi se va da cu adaos, căci celui ce are i se va da; iar celui ce n-are i se va lua şi ce are. După aceea a zis: aşa este cu împărăţia lui Dumnezeu cum este cu omul care aruncă să­mânţa în pământ. Apoi, fie că el doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, dar el nu ştie cum, căci pământul de la sine rodeşte: întâi paiul verde, apoi spicul, după aceea grâu deplin în spic. Iar când se coace rodul, atunci trimite secera, căci a sosit secerişul. Le-a zis iarăşi: cui vom asemăna împărăţia lui Dumnezeu sau cu ce pildă o vom potrivi? Asemenea este grăuntelui de muştar care, când se seamănă în pă­mânt, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ; iar după ce se seamănă, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să locuiască păsările cerului. Şi cu multe pilde ca acestea le grăia cuvântul, pe cât puteau ei să înţeleagă. Fără pilde nu le grăia nimic; însă ucenicilor Săi, aparte, le lămurea toate.

Naoforii – purtătorii de Biserică

În continuarea pildei semănătorului, avem la Sfântul Evanghelist Marcu o altă pildă care are aceeaşi temă. Se spune aici că Împărăţia lui Dumnezeu este ase­menea unui om care aruncă sămânţa sa. De data aceasta nu se spune ce se în­tâm­plă cu sămânţa, cum a fost în cazul pildei semănătorului. Se spune doar că sămân­ţa ajunsă în pământ răsare şi creşte de la sine: întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace este secerat, la vremea sece­rişului.[1]

Aceasta este o pildă de o mare frumuseţe şi de o mare profunzime. La fel ca şi în cazul pildei semănătorului, cel care aruncă sămânţa pe pământ este Fiul Omu­lui, adică Însuşi Iisus Hristos. Ni se spune că, după ce a aruncat sămânţa pe pă­mânt, acesta doarme. Cum adică doarme? Sfântul Teofilact al Bulgariei expli­când această pildă spune că prin acest cuvânt trebuie înţeleasă suirea la cer a Fiului Omului.[2] Precum somnul îl desparte pe om pentru un timp de lumea reală în care trăieşte, tot aşa Fiul lui Dumnezeu, prin suirea Sa la cer S-a despărţit de Biserica pe care a întemeiat-o pe cruce prin Însuşi sângele Său. Dar despărţirea aceasta este mai mult fizică decât ontologică, fiindcă, – spune Domnul Hristos – :

„Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mt 28, 20).

Deci, chiar dacă Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri, El nu ne-a pă­ră­sit şi nu ne părăseşte niciodată, ci este cu noi până la sfârşitul veacu­rilor, până la seceriş – am zice noi, în limbajul acestei parabole. Că este aşa ne spune şi parabola. Chiar dacă Fiul Omului doarme, El „se scoa­lă”, adică se trezeşte „noaptea şi ziua”; cu alte cuvinte veghează asupra noas­tră şi ne ajută atunci când suntem încercaţi de ispite pe care nu le putem purta.

Aşa este viaţa noastră pe acest pământ, plină de ispite, care nu sunt altceva decât nişte examene la care suntem supuşi; la unele cădem, pe altele le trecem şi ajungem în final fie să aducem rod, fie să nu aducem, fie să fim spic, la vremea secerişului, fie să fim numai pai, fără spic.

O altă parabolă cuprinsă în această pericopă evanghelică este cea cu gră­untele de muştar. Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un grăunte de muştar. Micul grăunte de muştar creşte şi se face un pom mare. Aici este închipuită – spune Sfântul Teofan Zăvorâtul – Biserica, pe de o parte, ce era alcătuită la înce­put doar din apostoli dimpreună cu alţi câţiva oameni, iar apoi a crescut şi a deve­nit numeroasă, pătrunzând întreaga omenire; iar pe de altă parte, este închipuită viaţa duhovni­ceas­că, aşa cum se înfiripă ea în om. Primul ei grăunte e hotărârea omului de a se mântui plăcând lui Dumnezeu, după îndreptarul credinţei în Dom­nul Mântuitorul. Această hotărâre, oricât ar fi de puternică, seamănă cu un grăunte. La început, ea cuprinde numai conştiinţa şi voinţa omu­lui; pornind de aici se dezvoltă mai apoi întreaga lucrare a vieţii duhovni­ceşti. Ea sporeşte în miş­cări şi în putere, iar cu privire la suflet, începe să pătrundă toate puterile acestuia – mintea, voinţa, simţirea; pătrunde, de asemenea, întreaga alcătuire a firii omului – şi trupul, şi sufletul şi duhul în care se zămisleşte.[3]

Aşadar, potrivit Sfântului Teofan, Împărăţia lui Dumne­zeu ca gră­unte de muştar a fost şi este Biserica, întemeiată pe temelia Sfinţilor Apos­toli, care prin propovăduirea lor a cuprins toată lumea, dar şi fie­care credincios în parte, care recapitulează în sine Biserica lui Hristos, credinciosul fiind parte sau mă­du­lar din Trupul Bisericii.

Cel care desăvârşeşte creşterea duhovnicească atât a Bisericii, în ansamblul ei, cât şi a fiecărui credincios în parte este Duhul Sfânt care lucrează în şi prin Biserică, Duh Sfânt care se comunică fiecărui membru în Botezul său pentru a da viaţă credinţei sale.

Imediat după Botez, credinciosul este numit pnevmatofor”, ceea ce în­seam­nă purtător de Duh, căci se împărtăşeşte cu Duhul Sfânt primit prin Taina Sfân­tului Botez. Dar pentru că Taina Sfântului Botez este unită cu Taina Mirunge­rii şi cu Taina Sfintei Euharistii, credinciosul nou botezat devine şi hristofor”, adică purtător de Hristos, fiindcă îl poartă în sine, prin Sfânta Împărtăşanie pe Hristos întreg.

Depinde de fiecare credincios în parte în ce pământ îşi pune grăun­tele său de muştar ca să aducă rod. Cei care trăiesc o viaţă curată, după rân­duiala Bisericii, aceia sunt nu numai purtători de Dumnezeu, adică teofori”, cum au fost numiţi şi unii sfinţi din vechime precum Sfântul Ignatie Teoforul, ci şi purtători de Biserică, adică naofori”.[4]

Atunci suntem naofori”, adică purtători de Biserică, când zidim Biserica în aproapele nostru, când îl aducem la Bise­rică pe aproapele nostru, când facem totul ca pentru Hristos, ca pentru Biserică. Sunt cunos­cute cele Şapte cuvinte către tineri, ale părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, prin care părintele îi chema la Biserică, în timpul perioadei comuniste, pe tineri. Spunea părintele în prima sa cuvântare, intitulată sugestiv „Chemare”:

„Vino în Biserica lui Hristos! Ca să înveţi ce este inocenţa şi puritatea, ce este blân­deţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este sensul existen­ţei noastre. Vei avea o nădejde şi nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi cre­dinţa te va mântui. Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun.”.

Iar în a doua cuvântare, intitulată şi mai sugestiv „Să zidim bise­rici”, spunea:

„Biserica lui Hristos la care eşti chemat este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti, ba mai mult şi toate fiinţele cereşti, căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.

Când surâzi unui întristat, când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor, când dai po­mană săracului şi vizitezi pe bolnav, când rosteşti: «Doamne ajută!» eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor, când nu te superi pe fratele tău chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea, când zici: «Doamne, iartă-l!», eşti în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo unde eşti şi când seara te întorci ostenit , dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, când răsplăteşti răul prin iubire, eşti în Biserica lui Hristos.

Să zidim biserici, prietenul meu! Să zidim biserici din inimile noastre fier­binţi în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii care este Hristos, Cel care ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia Bisericii este totdea­una Hristos. Să simţi pe se­me­nul tău alături de tine, mereu prezent şi să nu te întrebi niciodată «Cine este omul acesta?» ci să-ţi spui: «Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine.».

Priveşte înapoi, prietene şi te cutremură, priveşte înainte şi te bucură. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii fără să ştii. De atâţia ani auzi glasul lui Iisus care îţi spune: «Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.». Lumea te alungă, te oprimă. Iisus te pri­meşte, te mângâie şi te redă ţie însuţi.

Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.”.[5]

[1] Mc 4, 26 – 29.

[2] Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu, p. 202.

[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, pp. 115 – 116.

[4] Pr. Prof. Dr. PETRE VINTILESCU, Liturghierul explicat, p. 282.

[5] Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Şapte cuvinte către tineri, în Rev. Transil­vania, Sibiu, 1 – 2 / 1992, pp. 25 – 26.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Naoforii – purtătorii de Biserică (Marţi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
Naoforii – purtătorii de Biserică (Marţi, Săptămâna a XIV-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Sfinţii mărturisitori ardeleni

Biserica noastră îi prăznuieşte în fiecare an, pe data de 21 octombrie, pe sfinţii mărturisitori ardeleni, care au pătimit pentru credinţa lor în secolul 18. Sunt cinstiţi în mod deosebit în Transilvania iar pătimirea lor a fost cauzată de rezistenţa lor în faţa...

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...