Ne mântuim, ajutându-i pe alţii să se mântuiască

de Spiritualitate

Pericopa Evanghelică pe care am citit-o astăzi, înainte de a începe Postul Crăciunului, ne provoacă să medităm la o realitate foarte serioasă, anume aceea că nu ne putem mântui singuri.

Oamenii de pe vremea Mântuitorului, ca de altfel şi cei din ziua de astăzi, în mare parte erau egoişti şi autosuficienţi. Învăţătorul de lege se apropie de Domnul Hristos şi-l întreabă: „Ce să fac să mă mântuiesc?” Observăm că întrebarea este pusă doar pentru el singur. Voia să afl e ce trebuie să facă să se poată mântui el singur, să-i fie bine lui pe pământ şi în eternitate. Atunci, Domnul Hristos îl provoacă să-şi dea singur un răspuns: „Ce citeşti în lege, cum este scris?” Şi învăţătorul de legei-a răspuns: „În lege stă scris: «să iubeşti pe Domnul Dumnezeultău din toată inima ta, cu tot sufl etul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi»”. Atunci, Domnul Hristos i-a zis: „Adevărat este, fă aşa şi vei fi viu”. Însă el, vrând să iscodească pe mai departe, a întrebat: „Dar, cine este aproapele meu?” Atunci, Domnul Hristos i-a spus pilda pe care aţi auzit-o, pildă din care reiese, foarte limpede, faptul că nu ne putem mântui singuri. Ne prăbuşim, păcătuim, facem rele de unii singuri, dar ne ridicăm, ne mântuim, ne îndreptăm, numai împreună. Lucrul acesta a vrut Domnul Hristos să îl înveţe pe cel ce cunoştea Scripturile, pe cel ce era învăţător de lege.

Acelaşi lucru ne învaţă şi pe noi, pentru că nici noi nu neputem mântui singuri şi nu putem realiza lucruri mari singuri,ci numai împreună. Lucruri reprobabile, păcate, patimi şi fărădelegi,le punem la cale aproape întotdeauna singuri; dar cânde vorba de lucruri importante, de lucruri ziditoare, de lucruripozitive şi, mai ales când e vorba de mântuire, acestea le realizăm împreună.

Experienţa aceasta au avut-o sfi nţii părinţi înaintea noastră.Ei erau siguri că mântuirea lor atârnă de ceilalţi, de modulîn care îi ajută şi pe ceilalţi să se mântuiască. Iată, de pildă, o carte veche de spiritualitate, Patericul, în capitolul „Pentru dragoste”, dă glas unei meditaţii a unui părinte bătrân. Părintele zicea aşa: „Fiilor, eu niciodată, din tinereţile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putinţa mea ca să-l folosesc pe fratele meu întâi, apoi pe mine, ştiind că folosul fratelui meu este roada mea”[i]. Lucrul acesta îl ştia foarte bine bătrânul credincios care era preocupat serios de mântuirea lui. El niciodată n-a încercat să se folosească în mod egoist numai pe sine, ci l-a folosit întâi pe fratele lui, ştiind că, folosindu-l pe fratele lui, la urma urmei, se mântuieşte şi pe sine.

Bătrânul ştia foarte bine acest lucru, numai că ucenicii lui nu-l ştiau. La o anume sărbătoare, s-a nimerit să fi e hram la mănăstirea vecină. Şi, cum bătrânul, mereu în rugăciunile lui, îi cerea Domnului Hristos: „Doamne, fă ca acolo în Împărăţia Ta să ajung împreună cu ucenicii mei” (dorea întâi de toate mântuirea lor şi apoi a lui), Dumnezeu a vrut să-i descopere realitatea. Fiind hram la mănăstirea vecină, s-au pregătit şi ei să meargă la hram, numai că, din rânduiala pedagogică a Marelui

Învăţător, ucenicii s-au dus înaintea bătrânului. Pe cale, aceştia, au găsit un om foarte, foarte bolnav şi întrebându-l au afl at că nici nu se poate ridica şi nici nu poate merge. Ucenicii au zis: „Ne pare tare rău, noi ne grăbim la hram, dar ne vom ruga pentru tine”. Ucenicii erau buni cântăreţi, erau dornici să participe la slujbe şi s-au dus în drumul lor. Încet, încet, în urma lor a venit şi bătrânul şi l-a găsit tot acolo, căzut pe

cale, bolnav şi necăjit. Bătrânul l-a întrebat: „Dar n-au trecut nişte călugări tineri pe aici?” I-a răspuns: „Ba au trecut, însă se grăbeau să ajungă la slujbă”. Bătrânul, după ce s-a cumpănit puţin în mintea lui, a zis: „Uite ce vom face. Eu sunt bătrân şi nu te pot ridica singur, dar aici este un bolovan, te pun pe el şi de pe bolovan te voi lua în spate”. În ciuda unei urme de neîncredere din partea celui bolnav, l-a luat în spate şi deşi era tare greu a început să meargă pe cale. Numai că, pe ce mergea, omul din spate devenea mai uşor, până când, la un moment dat, a dispărut de tot, s-a volatilizat şi din văzduh a strigat: „Mă rogi de un an de zile ca ucenicii să fi e împreună cu tine în Rai, de ce nu-i înveţi să facă faptele tale, dacă vrei să fi e cu tine în Împărăţia Mea?”[ii] Era  omnul Hristos care aşteaptă să fi e slujit, să fie ajutat, să fi e cercetat, să fi e mângâiat, prin  toţi semenii noştri care sunt bolnavi, necăjiţi, neajutoraţi şi strâmtoraţi.

Iată cum ne învaţă pericopa evanghelică de astăzi că nu ne putem mântui de unii singuri, ci în comuniune cu ceilalţi: samarineanul milostiv l-a luat pe bolnav, l-a luat pe cel jefuit de tâlhari, bătut şi aruncat în şanţ, pe asinul său, l-a dus la casa de oaspeţi, i-a legat rănile, le-a uns cu untdelemn şi vin. Mai mult, a şi plătit pentru el şi i-a spus hangiului: „Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi plăti”. El ne învaţă că, numai în comuniune, ajutându-i pe ceilalţi să se mântuiască, ne mântuim şi noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui Liturghie o ascultăm şi participăm la ea aproape în fi ecare duminică, avea şi el o părere foarte duhovnicească, referitor la faptul că nu ne putem mântui de unii singuri, că lucrurile bune, mari, culminând cu mântuirea, le facem împreună cu ceilalţi. Iată ce zicea în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să nu ne mulţumim de a căuta propria noastră mântuire, căci atunci o primejduim. La război, dacă un soldat nu se gândeşte decât să scape fugind, el se va pierde şi cu el dimpreună şi pe tovarăşii lui. Soldatul vrednic, care se luptă pentru alţii, îi mântuie şi se mântuie şi pe el.

Viaţa noastră este un război, cel mai aspru dintre războaie şi trebuie să rămânem la locul nostru, aşa cum ne-a poruncit Stăpânul nostru, adică Domnul Iisus Hristos, gândindu-ne le mântuirea obştească, la mântuirea celorlalţi, luptându-ne, încurajându-i pe cei ce stau în picioare şi ridicându-i pe cei căzuţi”[iii]. Aceasta era părerea Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne spune că biruim în bătălie numai împreună, sprij inindu-ne unii pe alţii să facem lucrări frumoase pe pământ şi să ne putem mântui în eternitate.

Nu numai Sfântul Ioan Gură de Aur a subliniat lucrul acesta, cum că nu ne putem mântui singuri şi că trebuie să fim generoşi, că trebuie să-i ajutăm pe cei de lângă noi, ci toţi oamenii care au cugetat profund au spus lucrul acesta. Iată, în perioada interbelică, printre alţi mari bărbaţi ai neamului nostru, a fost şi Ernest Bernea. El are un eseu intitulat „Eşti cât dăruieşti”. Din el o să vă citesc doar două fraze: „Nu te bucuri cu adevărat decât prin dăruire. Eşti mare şi puternic prin ceea ce poţi dărui altora, nu prin ceea ce poţi lua de la ei. Eşti, câtă putere de depăşire, câtă putere de jertfă, ai. Numai cel ce dă, dovedeşte că este cu adevărat bogat”[iv].

Am zis că Sfânta Evanghelie ne provoacă să ne gândim la această realitate că nu ne putem mântui singuri, ci numai ajutându-i şi pe ceilalţi să se mântuiască, că eşti atât cât dăruieşti. Acum, înaintea Crăciunului, afl ăm că cel mai mare dar, care nu poate fi comparat cu nici un alt dar, ni l-a făcut Dumnezeu nouă, oamenilor, cu prilejul naşterii Fiului Său. Citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul III, în versetul 16: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ să se nască, să crească şi să ne mântuiască, să ne înveţe că numai fi ind altruişti, buni, iubitori, având o iubire practică nu una teoretică, ne vom mântui, că ne vom mântui pe măsură ce îi vom ajuta pe alţii să se mântuiască. Nu în zadar şi colindul spune:

„Acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când eşti voios
Române să fii bun”.


[i] Patericul, Alba-Iulia, 1990, p. 349.

[ii] Ibidem, p. 322.

[iii] Al. Lascarov – Moldovanu, Tălmăciri alese din Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1937, p. 57.

[iv] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 90.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Gătirea căii Domnului la prima şi a doua Sa venire pe pământ

Gătirea căii Domnului la prima şi a doua Sa venire pe pământ

Înainte ca Domnul Hristos să se întrupeze, proorocii Vechiului Testament întrezăreau această clipă a venirii lui Dumnezeu pe pământ şi-i îndemnau pe cei ce-L doreau pe Dumnezeu să-I gătească înainte calea. Iată, de pildă, pentru prima Sa venire pe pământ, proorocul...

Călătorim spre Betleem alături de Maica Domnului…

Călătorim spre Betleem alături de Maica Domnului…

Au trecut treizeci şi cinci de zile de post şi rugăciune stăruitoare. Acum călătoria duhovnicească spre sărbătoarea Naşterii Domnului se apropie de ţinta sa. Nevoinţa se intensifică, iar cateheza imnografică ne călăuzeşte paşii tot mai atent pentru a străbate în mod...