Evanghelia zilei: Mt 12, 1 – 8
În vremea aceea mergea Iisus sâmbăta printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să mănânce. Văzând aceasta, fariseii au zis către Dânsul: iată ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cade să facă sâmbăta. Iar El le-a răspuns: au n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit el şi cei care erau cu dânsul? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu se cuveneau lui să le mănânce, nici celor care erau cu dânsul, ci numai preoţilor? Sau n-aţi citit în lege că preoţii, sâmbăta, în templu calcă sâmbăta şi sunt fără de vină? Eu însă vă spun vouă că aici se află Acela care e mai mare decât templul; dacă aţi fi ştiut voi ce înseamnă: milă voiesc, iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi; căci Domn este Fiul Omului şi al sâmbetei.
Neputinţa omenească
Evangheliştii sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, ne supun atenţiei un episod din viaţa cotidiană a ucenicilor Domnului Hristos, care nu este lipsit de învăţăminte pentru noi. Citim în Evanghelia după Matei în capitolul al XII-lea, în Evanghelia după Marcu în capitolul al II-lea şi în Evanghelia după Luca în capitolul al VI-lea că într-o zi de sâmbătă Domnul Hristos a trecut împreună cu ucenicii Săi printr-un lan de grâu. Fiindu-le foame, ucenicii Domnului au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. Acest fapt nu a trecut neobservat de farisei care i-au şi sancţionat. Şi aveau dreptate! De ce? Nu atât pentru c-au adunat roadele câmpului în zi de sâmbătă, cât pentru că apostolii au luat ceea ce nu era al lor. Porunca a zecea din Decalog spune:
„Să nu doreşti (adică: să nu pofteşti) nimic din câte are aproapele tău.” (Ies 20, 17).
Şi cu siguranţă nu Apostolii au fost aceia care au semănat grâul respectiv. Dar au luat din el, cum se întâmplă cu mulţi dintre noi care, atunci când trecem pe lângă lanuri, grădini şi livezi, ne înfruptăm din roade.
Porunca a zecea din Decalog opreşte pofta ca una ce stă la temelia oricărui păcat. Întâi pofteşti şi apoi săvârşeşti păcatul. Spune Domnul Hristos:
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter.». Eu însă vă spun: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt 5, 27 – 28).
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul furtului. Întâi pofteşti şi apoi, luând, îţi împlineşti pofta.
În legea veche furtul era foarte aspru pedepsit. În legătură cu pedepsele pentru furt, citim în cartea Ieşirii:
„De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va junghia sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru oaie!” (Ies 22, 1).
Şi tot aici:
„De va pricinui cineva pagubă într-o ţarină sau vie, lăsând vitele să pască, stricând ţarina altuia, să plătească din ţarina sa potrivit cu stricăciunea.” (Ies 22, 5).
Apostolii au luat ceea ce nu era al lor, dar nu pentru aceasta au fost condamnaţi de către farisei. Ei i-au acuzat pe ucenicii Domnului că fac ceea ce nu se cuvine să facă în zi de sâmbătă. Or, în zi de sâmbătă evreilor nu le era permis nici măcar să facă focul în casă:
„Iată ce a poruncit Domnul să faceţi: – le spune Moise fiilor lui Israel – şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului; tot cel ce va lucra în ziua aceea va fi omorât. În ziua odihnei să nu faceţi foc în toate locaşurile voastre. Eu sunt Domnul!” (Ies 35, 1– 3).
Atunci când evreii au ieşit din pământul Egiptului pentru a ajunge în Israel, Pământul făgăduinţei, au străbătut Pustiul Sinai şi au fost hrăniţi în mod miraculos cu hrană cerească. Şi a poruncit Dumnezeu lui Moise, zicând:
„Iată, Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi. Iar în ziua a şasea – adică vinerea – să adune de două ori mai mult decât adunau în celelalte zile, pentru o zi.” (Ies 16, 4 – 5).
Şi s-a făcut aşa tocmai pentru a se respecta ziua sâmbetei prin nelucrare, ea fiind o zi închinată exclusiv lui Dumnezeu.
S-a întâmplat ca odată un evreu să fie găsit adunând lemne pentru foc sâmbăta, în ziua odihnei. Acesta a fost ucis cu pietre afară din tabără, la porunca lui Dumnezeu. Pentru a nu se mai ajunge la astfel de încălcări şi la asemenea pedepse, Dumnezeu a grăit cu Moise şi i-a zis:
„Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune să-şi facă ciucuri la poalele hainelor lor, din neam în neam. Ciucurii aceştia să fie ca, uitându-vă la ei, să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să fiţi sfinţi înaintea Dumnezeului vostru.” (Num 15, 38 – 40).
Dar evreii nu au păzit după vrednicie cuvântul lui Dumnezeu cuprins în poruncile Sale. La acest fapt a făcut referire Domnul Hristos atunci când i-a mustrat pe farisei:
„Atunci a vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi, zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale.” (Mt 23, 1– 5).
Deci îşi măresc ciucurii de la haine, dar tot nu împlinesc poruncile Domnului. Spre deosebire de farisei, Apostolii Domnului Hristos erau oameni simpli, neînvăţaţi. Ei nu erau instruiţi în Legea Veche; erau simpli şi în grai şi în îmbrăcăminte. Ca unii care erau învăţaţi, iar nu învăţători, credem că nu aveau ciucuri la haine. Trăiau după legea firii şi de aceea Domnul Hristos le ia apărarea atunci când, dintr-o neputinţă a firii, adică din cauza foamei, ei încalcă Legea.
Ceea ce învăţăm din această pericopă este să fim îngăduitori faţă de neputinţa omenească. Putem să osândim păcatul, dar să-l osândim numai atunci când avem puterea de a o face. Fariseii, care interpretau juridic Legea veche, căutau vină în orice faptă care se făcea la vedere. Au adus-o pe femeia prinsă în desfrânare şi au acuzat-o înaintea Domnului. Domnul le spune: „Cel fără păcat să arunce primul cu piatra asupra ei”.[1] Cu alte cuvinte: „Este vinovată de moarte, dar cel fără păcat să arunce primul cu piatra”. Şi toţi au plecat. Şi după ce au plecat toţi, a iertat-o şi Domnul Hristos, ca unul ce avea puterea s-o facă.
Deci cel ce judecă totul este Dumnezeu. Noi putem însă să observăm şi să îndreptăm. Să fim îngăduitori cu cei ce greşesc, în sensul că încercăm să îndreptăm, iar nu să încurajăm.
[1] In 8, 7.
