Multe lucruri este nevoie a le învăța în tinerețe. Pentru că, precum se stabilesc în această etapă, așa se vor dezvolta ulterior, generând o perspectivă specifică și condiționând o anumită arhitectură a vieții. De aceea, în pedagogie se insistă mult pe perioada de formare, de-a lungul unei moșteniri de experiență, la care se adaugă elemente noi ce țin de o plasare în concretul unei istorii și geografii imediate.

În viața spirituală se întâmplă același lucru. Se cere o pregătire, care are la bază introducerea în cele ale credinței, de-a lungul unui proces de predare-învățare, la nivel de generații, pe modelul dascăl-discipol, atât ca informare, cât, mai ales, ca experiență, într-o continuitate perfectă. Este vorba de o inserare într-o succesiune de viață în ambele sale dimensiuni – obiectivă (ca transfer de înțelepciune) și subiectivă (ca aplicare personală).

O astfel de formare presupune două perspective – cel care oferă și primitorul. În acest text vom restrânge zona de incidență a subiectului, referindu-ne la cel care primește, și mai exact, la cel de vârstă tânără, care se asociază, cu precădere, etapei formării. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul, așa cum ne-am obișnuit până acum, ne oferă o sentință cu valoare pedagogică, o atenționare sau, mai ales, ne propune o metodologie aplicată, dar și verificată, pentru cel care s-a înscris în școala duhovnicească a sfințeniei, de-a lungul unui proces al creșterii. Acesta afirmă: „Greu este tinereții să se supună jugului sfințeniei fără nevoință”.

Identificăm în această foarte scurtă frază trei elemente cheie. În primul rând este vorba de o primă informație legată de destinatar – cineva care aparține segmentului tinereții. Acest prim detaliu ne așează în continuitatea de perspectivă cu textele de până acum, cu aplicabilitate concretă, cu precădere tinerilor care se află în plin proces de formare și creștere în viața spirituală.

Al doilea indiciu evident care însoțește formarea acestora este decizia liberă de asuma o cale a sfințeniei, descrisă în termeni exigenți drept un „jug”. Ca la orice școală este nevoie să îți dorești să te înscrii și, mai ales, să rămâi activ pe întreaga perioadă a formării. În cazul acesta, ne referim la o pregătire pentru întreaga viață. Sfințenia se revelează drept un proces, așadar cu un parcurs, cu instrumente specifice, cu reguli clare, și, în cele din urmă, cu un țel limpede afirmat. Dacă această formare specifică este asociată unui jug înseamnă că presupune nu doar dificultăți sporadice, ci o povară cu caracter permanent, ce se cere a fi asumată deodată cu creșterea. Ne gândim, din capul locului, la motivație sau determinare, ca motor al întregului demers; apoi, adăugăm disponibilitate și străduință, în etapele ce trebuie parcurse; și, în cele din urmă, se cere stăruință și perseverență, într-un efort asumat cu caracter neîntrerupt.

După aceste două momente ajungem propriu-zis la elementul al treilea, care dă semnificație sentinței. Tânărul care alege să pășească pe calea sfințeniei trebuie să știe că nu poate face acest lucru fără o nevoință constantă. Conceptul în discuție cuprinde în sine o listă cuprinzătoare de semnificații, dar și o istorie îndelungată în tradiția ascetică a Bisericii. Dicționarul limbii române arată dificultăți în a aborda sintetizator înțelesurile acestuia. Incomplet, îl explică făcând apel la necesitate, nevoie sau dificultate, la care se adaugă și anumite sensuri secundare. Dintre acestea preluăm câteva care se potrivesc cu înțelesul său ascetic. Este vorba de (s)forțare, osteneală, silință, strădanie sau străduință. Aceste sinonime au un caracter parțial. De aceea, luate la un loc, pot să contribuie la realizarea unui tablou cât mai cuprinzător al conținutului acestui concept.

Etimologic vorbind, termenul „nevoință” presupune alăturarea „ne-voință”, adică a nu-ți face voia. Pornind de la acest înțeles, primul lucru pe care îl putem afirma cu referire la „școala sfințeniei” se referă la exigența sfătuirii, adică nevoia de a avea un învățător, un maestru, un părinte, un însoțitor în acest proces, față de care tânărul, și nu numai, să se arate obedient, respectând principiul precedenței, în sensul transferului de experiență, ce se cere a fi observată și aplicată.

În al doilea rând, Sfântul Isaac indică premisa de la care un tânăr ar trebui să se plece pe acest itinerariu – calea sfințeniei nu este confortabilă, de vreme ce omul, în sens generic, nu face cele specifice „școlii” sfințeniei de bună voie și cu ușurință. Are nevoie, chiar și atunci când este vorba de binele evident, să se silească, să se (s)forțeze, cel puțin la început, să se străduiască, în sensul unui comportament consecvent, dar și să stăruiască, adică să depună efort intens, să adauge mereu plus de motivație și intensitate lucrării sale. Pentru a exemplifica vom spune că un tânăr, pentru a progresa în viața spirituală, va înlocui propriile dorințe egoiste, orientate înspre mundan, cu țintă falsă, cu cele indicate de evanghelie, care-l arată, într-un mod fidel și coerent, în conformitate cu tiparul său. Adică, îl așază în firea lui, genuină, așa cum a ieșit din mâna lui Dumnezeu. Se cere în acest cadru încredere în cuvântul Evangheliei, dar și în cei care ne-au predat-o, referindu-ne la „specialiștii” în tradiția ascetică a Bisericii, care au verificat această metodologie de-a lungul timpului.

În practică, această sentință este dificil de împlinit, de vreme ce are în vedere o componentă atât de importantă și dificilă, deopotrivă, a omului, voința lui. Aceasta, pe de-o parte, este una din cele trei facultăți-daruri ale omului primite de la Dumnezeu prin creație. Însă, pe de altă parte, se poate constata că voința proprie, așa cum este ea acum, într-un mod consecvent și insistent, nu reușește să surprindă, în sens imediat, binele individual, ci se întoarce chiar împotriva propriei persoane. Acest lucru exprimă adevărul antropologic potrivit căruia omul, în varianta actuală, este o ființă căzută. De aceea, nici măcar binele propriu nu se poate realiza de la sine cu ușurință.

Toate cele exprimate până acum primesc o înfățișare specifică atunci când se asociază tinerilor. Termenul cheie care descrie această exigență este cel de „disciplină”, cu tot ceea ce aceasta presupune. Și această disciplină suprapusă peste calea sfințeniei, descrisă ca o viață duhovnicească serioasă – timp scurt, petrecut bine. Nu se poate parcurge un drum, nu se poate progresa, nu se poate crește în viața spirituală fără o rânduială și fără o ordine în existența celui care asumă un astfel de itinerariu. Numai cel care se antrenează și se luptă după regulile jocului, doar atletul în formă, reușește să parcurgă drumul și să câștige competiția (2 Timotei 2, 5). Se presupune pentru acest lucru determinare, străduință și stăruință, altfel spus profesionalism. Un astfel de premiu nu se câștigă ușor. Acest lucru este valabil pentru tineri, mai întâi, dar și pentru toți cei care doresc să câștige competiția și să devină sfinți.