După nevoia de osteneală, ca primă lecție pentru tineri, așa cum reiese din maximele Sfântului Isaac, următoarea vizează nevoia de răbdare. Există la tinerețe tendința de a grăbi lucrurile, de a sări peste etape, de a crește rapid, un ritm generat, mai ales, de entuziasmul debordant și de încrederea în sine pe care o presupune etapa aceasta de viață. Un tânăr are nevoie de recunoaștere, de confirmare, de încurajare și de susținere. Toate acestea sunt firești până la un moment dat. Însă, dacă itinerariul și evoluția lui sunt exclusiv condiționate de acestea, însăși dezvoltarea și creșterea îi pot fi periclitate, iar viziunea lui despre viață să fie distorsionată. Recunoașterea și cinstea pentru lucrul bine făcut din partea celor experimentați, maturi și cu o poziție deja consacrată în societate sau în breaslă sunt necesare, însă, la fel de necesar este să fie arătate cu măsură, echilibrat și la vreme potrivită, tocmai pentru ca efectele să fie dintre cele pozitive, iar maturizarea să se desfășoare firesc, așezat și treptat. Evoc la acest moment o amintire în biografia sopranei Lucia Stănescu din Cluj cu privire la începutul carierei sale. Aceasta rememora faptul că în primii doi ani de ieșire în scenă nu a primit vreun rol principal, interpretând această situație în cheie pedagogică. Există un timp, afirma aceasta, când ți se cere să stai în spate, să crești discret, pentru ca, la vreme potrivită, să poți să-ți asumi roluri principale, odată ce ai dobândit pregătirea, experiența, dar și instrumentele necesare pentru o poziționare corectă în fața lumii, în arena așa-numită a succesului.

Sfântul Isaac Sirul atenționează în acest sens: „Nu căuta să fii cinstit când ești înăuntru plin de răni”. Socotim că două sunt nivelurile de interpretare a acestei sentințe. În primul rând, pentru a se folosi cineva de pe urma recunoașterii și a cinstirii din partea celorlalți are nevoie de o anumită doză de maturitate, prin care lauda să fie lecturată în cheie pozitivă, ca resursă pentru mai bine și pentru o creștere a râvnei, treptată și echilibrată, ca materie primă pentru consecvență în lucrare, excluzând orice hiperbolizare artificială a rezultatelor și, în consecință, evitând pericolul unei dependențe de laudă, de un auditoriu de gardă, în fața eventualelor sau închipuitelor realizări. Iar, în al doilea rând, se indică un nivel superior de înțelegere, pe care îl numim duhovnicesc, de vreme ce, pentru a privi realist și echilibrat o stare de fapt, un proiect împlinit, este nevoie de un suflet sănătos, care să nu vicieze reprezentarea realității prin lupa rănii personale în spațiul lăuntric, afectând substanțial contactul corect cu realitatea. O inimă curată, o minte luminată, un suflet sănătos îl conduce pe om într-o stare și o atitudine de nemișcare în fața slavei primite, dar și a eventualei necinstiri, așezându-l într-o stabilitate pe care o presupune blândețea, dar și oferindu-i capacitatea de a privi lumea într-un mod echilibrat și de a asuma un comportament în consecință.

În continuare, părintele filocalic atenționează din nou, denunțând ispita de a căuta să primești cinstire, de vreme ce „acela care poftește cinste nu va putea scăpa de pricinile întristării”. Este ușor observabil și la fel de facil demonstrabil acest principiu în viața cotidiană. O astfel de mentalitate îl face pe om să nu fie mulțumit cu nici o laudă primită pentru vreun proiect anume realizat, de vreme ce permanent o va considera mai mică proporțional cu dimensiunea și calitatea acestuia. Într-o astfel de situație, nici o recunoaștere sau vreo cinstire primită nu va fi pe măsura așteptărilor și va genera o stare de suferință argumentată violent prin lipsa spiritului de observație atent al celorlalți sau a unei lecturi, presupuse corecte din partea celor din jur, a cine este, a ceea ce realizează și, mai ales, a ceea ce reprezintă acesta. Cinstea sau lauda aduc bucurie atâta timp cât se arată drept surprinzătoare, în condițiile în care nu sunt căutate obsesiv, nu sunt premeditate, ci se manifestă spontan și se primesc într-o atmosferă de smerenie autentică.

Mai mult, pe aceeași linie, Sfântul Isaac argumentează că fuga după cinste este o lucrare mincinoasă, înșelătoare și fără rezultate. Acesta, în duh ironic, afirmă, paradoxal, că „cel ce fuge după cinste, aceasta fuge înainte lui”. Această a treia maximă cuprinde în sine o experiență dovedită în viața obișnuită și, cu prisosință, proclamată de înțelepciunea filocalică. Dumnezeu nu îngăduie biruința celui care caută cinstea forțând lucrurile sau celui care vrea să o răpească, atâta timp cât ar primi-o prea devreme sau nu ar putea să o asume corect și, în consecință, i-ar putea fi dăunătoare în creșterea lui spirituală. Această situație se interpretează nu în termenii unei pedepse pentru îndrăzneala lui, ci ca un act pedagogic în calea maturizării și a exersării întru răbdare, necesare în derularea acestuia.

Nu cel care se arată pe sine mare și însemnat se va bucura de cinstire sau, oricum, această luptă sau sforțare peste măsură nu îi va aduce rezultate durabile, ci, de fapt, „numai cel ce are în sine smerenie, se va bucura de cinstire”, afirmă din nou Ava Isaac. Cine este cel smerit? Este cel care se străduiește intens să lucreze bine, pe măsura darului, cel care muncește în tăcere, fără să își calculeze devenirea profesională, ci pur și simplu pe toate le face „cu toată inima, ca pentru Domnul” (Coloseni 3, 23). Pentru unul ca acesta, lauda și eventuala cinste primite se arată tot timpul surprinzătoare, nemeritate, în cel mai firesc duh al smereniei, mereu prea mari și prea multe și, tocmai de aceea, sursă de mare bucurie.

Un astfel de om este mereu împlinit, de vreme ce nu caută să primească nimic, însă este surprins cu multe, are conștiința că tot ce se îndreaptă spre el vine direct de la Dumnezeu și, în consecință, se însoțește cu mulțumirea. Toate se întâmplă la vremea lor, iar acest soroc îl socotește Dumnezeu, Căruia I se încrede total. Încrederea lui este urmată de încredințare, care, împreună, îl așează într-o stare de echilibru și de pace lăuntrică, ingrediente pentru o viață mereu plină de bucurie și liniște, căci, afirmă Sfântul Isaac, „cel ce s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu petrece în odihna minții”.

A doua lecție în călătoria noastră exprimă acest adevăr: toate se întâmplă la timpul lor. Este nevoie de muncă stăruitoare însoțită de răbdare, la capătul cărora se arată recunoașterea și bucuria împlinirii. În continuare, cel care caută de la sine cinstea și nu Îl lasă pe Dumnezeu să hotărască momentul acesteia, este permanent neliniștit și nefericit, de vreme ce niciodată nu va fi mulțumit cu ce va primi și când se va întâmpla lucrul acesta. În cele din urmă, cinstea se îndreaptă către cel smerit, ca unul care nu o așteaptă, fiind cinstit de Însuși Dumnezeu Cel smerit și Care îl iubește pe cel smerit.