„Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”
Am detaliat, în emisiunile precedente, în cadrul discuțiilor noastre legate de Lucrarea (sau înfăptuirea) tămăduirii prin iubire, aspecte privind: Procesul tămăduirii și lucrarea terapeutică duhovnicească în scrierile unor teologi contemporani bazate pe tradiția patristică, Convertirea lăuntrică sau re-întoarcerea omului spre Dumnezeu, Praxis-ul (adică practica, sau făptuirea), adevărată metodă terapeutică, Tămăduirea puterilor sufletești fundamentale prin lucrarea (înfăptuirea), întru iubire, a virtuților generice, Lucrarea terapeutică plină de iubire a părintelui duhovnicesc, respectiv, Lupta cu gândurile și dobândirea isihiei. Astăzi am continuat discuția noastră despre Procesul tămăduirii omului sau dobândirea sănătății în Hristos, aplecându-ne asupra nevoinței trupești și a rostului ei tămăduitor.
Strategia duhovnicească experimentată de către Sfinții Părinți în lupta cu gândurile se bazează pe trezvie și luare-aminte, alungarea gândurilor rele, rugăciune și răbdare, lucrarea iubitoare a părintelui duhovnicesc și ascultarea iubitoare a fiului fiind indispensabile în lucrarea de tămăduire sufletească.
Pot fi identificate mai multe rosturi ale nevoinței trupești, începând cu cel al eliberării sufletului din robia nefirească a trupului, continuând cu rostul curățitor, suferința legată de boala trupească putând fi asumată duhovnicește în Hristos și transformată astfel, în scară spre rai (tămăduire), cu folosul adus în lupta împotriva patimilor sufletești și dobândirea virtuților (tratând trupul cu asprime, asceza se împotrivește în mod direct iubirii de sine, lovind astfel întreaga înlănțuire de patimi care sunt legate de ea), în înlesnirea rugăciunii curate (oferindu-i omului o stare adecvată/cuvenită) și a contemplării. Nevoința trupească săvârșită cu măsură (trupul nu trebuie vătămat sau slăbănogit ci, după cum învață Părinții, subțiat și înduhovnicit), realizată în ascultare iubitoare față de părintele duhovnicesc, în contextul unei strategii tămăduitoare, se evidențiază astfel ca o treaptă imperios necesară în procesul tămăduirii omului căzut și dobândirea sănătății în Hristos.
