Cel despre care vă propun să vorbim astăzi este marele istoric Nicolae Iorga. Născut la 5 iunie 1871 în Botoșani și decedat la 27 noiembrie 1940 la Strejnic, în județul Prahova, unde a fost victima unei regretabile crime, dânsul va lăsa posterității o operă compusă din peste 1000 de volume și peste 12000 de studii și articole.
Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Botoșani, iar apoi a urmat liceul la Iași, absolvindu-l în anul 1888. Geniul său s-a vădit încă din tinerețe. Așa se face că, a absolvit universitatea din Iași cu calificativul Magna cum laudae într-un singur an, sub coordonarea lui A. D. Xenopol, care-l considera „o minune de om”. În plus, întrucât a rămas orfan de tânăr, a început, încă de pe băncile liceului, să ofere meditații colegilor, reușind prin aceasta să crească veniturile familiei. După absolvirea universității ieșene, a studiat la Paris, Berlin și Leipzig. În anul 1893, în vârstă de doar 23 de ani, a obținut doctoratul. A predat apoi la Universitatea din București și cea din Paris, dar și la alte instituții cultural-academice importante ale vremii. Ca militant cultural, a fost de asemenea cel care a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene. Un aspect interesant al biografiei sale îl reprezintă și faptul că a reușit să transforme orășelul Vălenii de Munte într-un centru aparte, în care avea o tipografie și desfășura cursuri și conferințe, punându-l astfel pe harta culturii române.
Ca scriitor și publicist, marele istoric român și-a legat destinul de publicații faimoase în epocă, precum Sămănătorul. De asemenea, a fondat periodicele: Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. În perioada Primului Război Mondial, a fost de asemenea un militant pentru intrarea României în război alături de Antanta. Vizitele sale în Transilvania și dragostea pe care o purta românilor de pe aceste meleaguri, au contribuit decisiv la conturarea concepției lui în acest sens.
Pentru meritele sale culturale, a fost recunoscut deopotrivă în plan național, cât și intrernațional. Astfel, în anul 1897, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. La scurt timp după aceasta, s-a întors în Italia, unde a cercetat mai multe documente cu privire la regatul autonom Croato-Slavon cu reședința la Dubrovnic. De asemenea, tot în această perioadă, a editat volumul al zecelea din faimoasa colecție de documente Hurmuzachi. Apoi, a vizitat arhive transilvane în localități precum Bistrița, Brașov și Sibiu, oferind contribuții valoroase pe baza a ceea ce a aflat aici.
Un aspect interesant îl reprezintă comemorarea a trei veacuri de la uciderea lui Mihai Viteazul. Studenții români din Budapesta au transformat acest moment într-un protest împotriva restricțiilor impuse de Imperiul Austro-Ungar învățământului românesc. Iorga s-a alăturat demersului lor și s-a adresat oficial mulțimii, fiind primit cu brațele deschise de către liderii protestatarilor, respectiv Octavian Goga și Ioan Lupaș. Ulterior, va scrie texte consistente în care apăra cauza Transilvaniei sau vorbea despre istoria acestor meleaguri.
În 1906, Iorga va vizita Istanbulul și va publica o altă colecție de volume, dedicată de asemenea Transilvaniei. Tot atunci va înființa revista Floarea Darurilor. Răscoala din anul următor nu-i va rămâne nici ea indiferentă. Anul 1908 va fi unul prolific pentru scriitor, căci va publica atunci lucrări, între care o istorie a Imperiului Otoman în limba germană și istoria Bisericii Românești, în două volume. Certat, între timp cu maestrul său A. D. Xenopol, se va împăca cu acesta înspre finele primului deceniu al secolului trecut.
În 1909, Nicolae Iorga va reuși să transforme școala din Văleni, unde se mutase între timp, într-un centru studențesc ce se auto-finanța prin intermediul vânzării de cărți poștale. Succesul său a avut un răsunet atât de mare, încât inclusiv jurnalele maghiare scriau cu înrgijorare despre el și încercau să îi saboteze activitatea.
Anul 1910 va fi cel în care istoricul român va publica treizeci de lucrări, între care una dedicată istoriei Armatei Române și una lui Ștefan cel Mare și Mănăstirii Neamțului. Anul 1911 va fi cel care-i va aduce statutul de membru titular al Academiei Române, discursul de recepție fiind dedicat Filosofiei istoriei și având parte de răspunsul maestrului Xenopol.
În timpul celui de-al doilea război Balcanic, a fost chiar chemat sub arme, luptând alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.
În perioada interbelică, istoricul român s-a remarcat de asemenea prin activitatea sa de militant politic, ce o dubla pe cea de istoric și cercetător. În aceste decenii, cărțile lui au început să fie traduse în tot mai multe limbi, iar scriitorul a fost invitat peste tot în lume să confrențieze.
În anul 1924, a fost numit profesor emerit la universitatea din Paris și a primit dreptul de a găzdui studenți străini la școala din Vălenii de Munte. În anul următor, a fost ales membru al Academiei din Cracovia și a conferențiat inclusiv în fața Ligii Națiunilor. Între universitățile care-i vor conferi, în anii următori titlul de doctor honoris causa se vor număra și cele din Genova, Sorbona, sau Oxford. De asemenea, ca om de cultură, a avut întrevederi la nivel înalt, inclusiv cu președintele Americii.
Ca inițiator de proiecte culturale, nu s-a limitat doar la centrul de la Văleni, ci a fondat instituții de profil și în străinătate. Între acestea se numără și Cassa Romena din Veneția.
Anii 30 vor fi marcați pentru istoric de o activitate politică, ce nu-i va aduce decât controverse și critici. Va decide să se întoarcă la catedră în anul 1932, însă și aici vor avea loc discuții și controverse. Consecvent cu principiile sale, Nicolae Iorga se va exprima cu vehemență împotriva Mișcării Legionare și a ideilor conducătorilor ei. Retras în 1937 din profesorat, va munci de la Văleni și va rămâne extrem de activ în spațiul academic. Distincțiile și onorurile nu-l vor ocoli nici după acest moment. În anul 1939, va vorbi din nou de la tribună, de această dată în Senat, cerând încetarea violențelor. Înspre finele anului 1940, va fi ridicat de către un grup de legionari, care-l vor ucide, la data de 27 a lunii noiembrie, lângă Strejnic. Va lăsa în urmă o operă vastă, valoroasă atât pentru istorie, cât și pentru spațiul filosofic și cel literar, un chip de erudit, controversat totuși, și o „școală” de istorici.
