S-a lăsat întunericul peste colinele din jurul Betleemului. S-a stabilit și liniștea pe drumul de ţară ce leagă Ierusalimul cu orașele din sudul Iudeii, drum suprapopulat de călătorii urniţi din orașele lor în timp de iarnă, prin decretul împăratului de la Roma. În bezna nopţii, doar iciacolo veghează focurile făcute de ciobani. În miez de noapte liniștea e întreruptă. Câinii din jurul turmelor încep să latre, oile neliniștite se ghemuiesc una într-alta, iar păstorii speriaţi din somn privesc aiuriţi, neștiind ce s-a întâmplat. O lumină cerească neobișnuită pătrunde bezna nopţii și o stea necunoscută încă veghează de aproape, deasupra Betleemului. Văzduhul nepătruns de privirea omenească e străbătut de o melodie divină. Lumina devine mai intenzivă [intensă] și o apariţie din alte lumi vorbește păstorilor înspăimântaţi: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună învoire!” (Lc. 2, 14).

E noaptea sfântă, noaptea în care s-a dat expresie neţărmuritei iubiri a Creatorului acestei lumi, faţă de creaturile Sale, trimiţând pe Fiul Său în lume. E noaptea în care s-a vestit lumii mântuirea. Cuvintele prin care îngerul a întâmpinat pe păstorii înspăimântaţi reprezintă în esenţă programul realizat de Dumnezeu-Fiul între oameni. Împăcarea cu noi înșine, împăcarea cu semenii noștri, împăcarea cu Dumnezeu sunt principiile veșnice de care este dependentă mântuirea și fericirea noastră. În jurul lor este concentrată întreaga operă a mântuirii realizată de Iisus. Ele stau la temelia mântuirii. Ele ne sunt lăsământul divin, menit să ne ridice spre dumnezeire. Biserica păstrează de douăzeci de secole acest testament și caută să-l realizeze prin mijloacele ce-i stau la dispoziţie în fi ecare din credincioșii ei. Durere, linia aplicării lui nu și-a urmat cursul ascendent, ci este o linie curbă cu adâncituri care cad sub nivelul vieţii morale din epoca apariţiei testatorului [cel care a făcut testamentul].

Sărbătorim și în acest an amintirea nopţii sfinte. Oare în câte suflete vor avea răsunet cuvintele îngerului? Câţi creștini își vor putea mărturisi loru-și, fără ca să roșească: am primit lăsământul Mântuitorului și l-am realizat în parte. Câţi vor putea spune: între faptele mele și conștiinţa mea e o desăvârșită armonie, cu semenii trăiesc în bună înţelegere și am contribuit și eu după situaţia mea socială, cu un picur, pentru realizarea păcii universale. De astă dată, foarte puţini vor fi din această categorie în întreaga creștinătate. Noaptea sfântă, de cei mai mulţi din contemporani e de mult uitată. Ea nu mai reprezintă nici cel puţin un popas de reculegere morală.

Ne mirăm de câte se întâmplă zi de zi în mijlocul nostru. Ne mirăm că viaţa individuală și socială are aspecte din ce în ce, tot mai triste. Căutăm soluţii peste soluţii ca să aducem picur de mângâiere, în familii, sate, orașe, naţiuni și omenire. Ne învinuim reciproc pentru suferinţele unanime.

Căutăm pretutindeni medicina lecuitoare a relelor sociale, numai unde ar trebui să căutăm – nu. Situaţia critică din raporturile dintre indivizi și naţiuni nu este o rezultantă a crizei materiale actuale, ci o dovadă a falimentului moral. Noi, cei de astăzi, suntem morţi sufl etește, suntem un mecanism lipsit de viaţă; nu mai cunoaștem măsura după care să selecţionăm valorile. Am pierdut chiar și pentru propria noastră persoană măsura valorii individuale. Inconștienţi, am omorât pe omul moral, dând frâu liber omului animal. La fel am procedat și în extern. Suferim fi indcă am asasinat etica individuală și socială.

Creștine, un ceas mai devreme trezește-te la realitate. Noaptea sfântă se apropie. Un prilej de refacere. Lasă drum liber glasului conștiinţei tale să facă rechizitoriul nemilos al faptelor tale. Vei suferi, dar suferinţa duce la îndreptare. Urmează cu orice preţ apelul îngerului și pacea se va sălășlui în sufletul tău, în raportul cu semenii tăi și în ultimă instanţă, în întreaga omenire.

Prof. G. Muntean, „Noaptea sfântă” în Renașterea VIII (1930), nr. 51-52, pp. 8-9.