Iubiţii mei,

Apropierea Praznicului i-a făcut pe iudei să grăbească procesul multiplelor crucificări. Hristos a fost pus în mormântul oferit de un binevoitor ce L-a urmat în chip discret. Apostolii sunt speriaţi şi nu mai ştiu unde să se ascundă, iar femeile se frământă, cum fac ele de obicei. De această dată, caută miresme şi se gândesc cu îngrijorare cum să ajungă să-i ofere Celui de-a cărui nevinovăţie sunt încredinţate, un ultim omagiu, îmbălsămându-l cum se cuvine, cum este obiceiul legii.

Arhiereii templului pot răsufla acum uşuraţi. Blasfemiatorul şi-a primit plata. Şi dacă…? Întrebarea care răzbate cu redundanţă prin negurile istoriei, se iscă şi în inimile lor. Dacă vor veni ucenicii să-L fure şi să-L declare înviat? Dacă va învia El însuşi? Astfel de frământări nu se vociferează. Nu înseamnă însă că nu sunt gândite. Adevăratul suflu de uşurare vine abia după ce primesc permisiunea să pună străji la mormânt, ca nu cumva ceva să-i ia prin surprindere.

În timp ce Hristos coboară în adâncurile iadului, de unde va face să răsară izbăvirea şi duce la împlinire planul Tatălui, soldaţii fac de gardă lângă mormânt. Şi noi suntem chemaţi să luăm parte la această privelişte dezolantă. Să ne gândim, cum se vor fi gândit de bună seamă şi ei, la nedreptatea ce i s-a făcut Galileanului. Să ne mirăm cum, un om care a făcut atâtea minuni, s-a lăsat schingiuit cu atâta uşurinţă. La miez de noapte, când pleoapele ni se vor îngreuna de somn şi unora şi de tristeţe, vom fi treziţi de un vuiet mare. Unul ce nu-şi propune să ne îngrijoreze, ci să ne bucure. Să ne încredinţeze de faptul că mormântul nu reprezintă o fundătură, ci o uşă. O poartă spre noi absoluturi, ce leagă cerul cu pământul.

Învăluit în lumină, Hristos răsare, rodind, ca iarba din pământ, viaţa din groapă. După tâlharul, care i-a smuls promisiunea întâlnirii în Împărăţie, soldaţii au cei dintâi privilegiul să-L vadă. Să înţeleagă de ce spunea că este Împărat. E şocantă această înfăţişare! Şi totuşi, nu înspăimântătoare! Are în ea ceva care presară în suflet pace, linişte, bucurie! Ceva dătător de nădejde! Sau, mai bine zis, împlinitor al năzuinţelor!

Asemenea soldaţilor care l-au văzut, azvârlind în creierul nopţii piatra ce-i pecetluia mormântul şi ieşind spre a-i încredinţa de realitatea Dumnezeirii sale, şi noi suntem chemaţi să fim părtaşii marelui eveniment! Nu doar pentru a ne fortifica sufleteşte, ci şi pentru a-i deveni martori şi propovăduitori! Suntem noi, oare, capabili de o asemenea înfăptuire? În uimirea lor, soldaţii au fugit, cu ochii mari şi uimiţi, spre a le relata mai-marilor templului ce experienţă aparte au avut. Şi totuşi, înfricoşaţi pe de-o parte de potenţialele repercusiuni şi pe de alta, momiţi de aurul preoţilor, au ales tăcerea. Hristos nu s-a supărat. Nu se va supăra nici pe noi, dacă nu suntem capabili de firescul mărturisirii. Nu El este cel care are nevoie ca noi să vorbim despre Înviere. Acesta este un fapt ce s-a petrecut deja şi e real, fie că ne place, fie că nu! Noi avem! Rostirea clară şi răspicată a adevărului că „Hristos a înviat!”, e pentru noi o eliberare. Căutaţi în inimile voastre puterea s-o faceţi. Veţi vedea cum, odată rostite, cuvintele acestea devin dătătoare de viaţă. Şi vor primi, în cor, un răspuns trâmbiţat parcă de-un cor de inimi: „Adevărat a înviat!”

Sus să avem inimile! Calde îmbrăţişări de pe meleaguri încarantinate!

Al vostru împreună întru bucuria întâlnirii cu Hristos cel înviat,

Ieromonahul Maxim