În urmă cu 100 de ani, în Camera Deputaților avea loc dezbaterea privind Legea înființării Patriarhiei Române. În cadrul întrunirii din 17 februarie 1925, Mitropolitul primat Miron Cristea, care urma să fie întronizat ca patriarh, a susținut o cuvântare memorabilă.

Vrednicul de pomenire patriarh Miron aprecia expunerea de motive și discursurile oamenilor politici care, spune acesta, au arătat convingător care sunt „acele nepieritoare pietre din capul unghiului care stau la baza înălțării Bisericii noastre la suprema treaptă ierarhică a Patriarhiei”.

„Sunt meritele netrecătoare ale Bisericii noastre din întreg trecutul neamului, precum prea nimerit au spus-o d-l Maniu și d-l Jomescu; este glasul unanim al sufletului acestui popor, suflet făurit de Biserica lui, precum atât de frumos ne-a spus-o și d-l Mihalache; sunt calitățile și forțele sporite de azi ale acestui popor și sunt frumusețile nădejdii, ce se leagă și în viitor de Biserica română și atât de elocvent expuse de istoricul Dr. Lupaș”.

”Nu este cinstea mea, ci a întregii Biserici

„Iar această Biserică nu o formează nici singur clerul ei, nici episcopatul ei și nici capul ei vremelnic, ci adevărata Biserică este Biserica cea vie, adică mulțimea cea mare a tuturor credincioșilor ei”, a continuat Patriarhul.

„Deci, cinstea mare, de care mă faceți părtaș prin unanimul și însuflețitul domniilor voastre de vot de astăzi, nu este numai cinstea mea personală, ci este cinstea Bisericii întregi – ca colectivitate – precum și cinstea fiecărui credincios al Bisericii, este și cinstea fiecăruia din domniile voastre, cari reprezentați Națiunea în Parlamentul Țării”.

„Mulțumindu-vă din toată inima, atât în numele meu cât și în numele întreg al Sf. Sinod, de fieasca dragoste, pe care, și din acest sărbătoresc și epocal prilegiu cu atâta căldură și cu atâta însuflețire ați arătat-o astăzi Bisericii mele și mie capului ei vremelnic și trecător, rog pe bunul Dumnezeu să ne ajute, ca noua instituțiune a Patriarhiei și dragostea ce leagă pe toți fiii ei de capul Bisericii, să ne închege sufletul tuturor într-o voință tare și statornică de a munci și jertfi pentru înflorirea, întărirea și dezvoltarea Bisericii și pentru crearea așezămintelor, de cari era lipsă, ca Patriarhia Română să devie cu adevărat aceea ce toți îi dorim: adică un far de căldură și de lumină, care să lumineze și să încălzească până în cele mai adânci cute intime tuturor fiilor țării de sublimele învățături ale Mântuitorului, ca astfel fiecare cetățean în toate acțiunile particulare și obștești să fie călăuzit de cinste, corectitate și să aibă ca scop suprem binele obștesc”.

„Iară de altă parte acest far să-și arunce lumina și căldura sa mai intens și asupra popoarelor îndepărtate de-o credință cu noi și asupra popoarelor, cu cari avem legături, înfrățindu-le pe toate pe temelia iubirii evanghelice”.

”Din simplu fiu de țăran la patriarh

„Cât mă privește pe mine personal, dau mulțumită mare milostivului Dumnezeu, că din simplu fiu de țăran, pe care l-a botezat un simplu cioban, ce-și păștea imensele sale turme pe munții Moldovei, nu tocmai departe de satul meu natal, de Toplița Română, m-a ridicat la cea mai înaltă treaptă bisericească, la care poate ajunge un om pământean”.

„Închinându-mă, acest cioban la sfânta icoană, m-a menținut să deviu și eu păstor cu turmă mare, și iată am devenit azi păstorul neamului”.

„Dar oricât de favorabil s-ar aprecia munca mea încordată de trei decenii pe terenul vieții noastre publice în zilele grele și mai ales pe terenul bisericesc, și oricât de frumoase s-ar părea unora calitățile mele sufletești, ele nu sunt în stare să justifice această înălțare. Ba cred, că dragostea nemărginită a domniilor Voastre, ca reprezentanți legali ai națiunii, dragostea cărturarilor, intelectualilor și a tuturor conducătorilor Țării și ai Neamului către acel sănătos rezervor de energie fizică și sufletească care este țăranul român, a contribuit mult să ridicați pe un fiu ieșit din sânul lui la această bisericească înălțime”.

„Rugându-vă, ca în toate actele mari ale Neamului și ale Țării să dați fiilor și nepoților noștri aceiași strălucită pildă de unanimă și însuflețită unire, închei spusele mele cu cuvintele: Trăiască Biserica, Țara, Regele și Dinastia Ei, pe cari le binecuvântez din toată inima”.

După ce a trecut cu unanimitate de voturi la Senat și Camera Deputaților, Legea înfiinţării Patriarhiei Române a fost promulgată de Regele Ferdinand I în data de 23 februarie 1925 și publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

*Sursa discursului: Patriarhia românească. Acte și documente, Tipografia cărților bisericești, București, 1925

Foto credit: Ziarul Lumina / Fototeca Ortodoxiei Românești