„Învățătura de vorbe nu folosește la nimic dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și necunoștința de Dumnezeu”. Sf. Antonie cel Mare
Modelul românesc de învățământ, că e oraș sau sat, merge pe afirmarea și promovarea celor mai buni. Premianții, olimpicii, bacalaureații de 10 sunt mândria școlii. Și nu e bine?! E bine, e benefic să susținem performanța! Meritele trebuie aplaudate iar rezultatele susținute. Chiar elevii între ei se recunosc și se admiră pentru calități, dacă nu intervenim noi adulții să aruncăm în aer edificiul admirației sincere și al colaborării cu dinamita concurenței și a falsului, a lui „ești mai bun, sigur, decât colegul tău, doar că acum ai fost neîndreptățit…” sau „…trebuie, cu orice preț, să fii cel mai bun, nu colaborezi decât dacă ieși în câștig”.
Frustrările iar alteori super-performanțele adulților din copilărie devin exigențele propriilor copii. Și pentru ce? Pentru a fi cei mai buni! Se prea poate ca părintele să reușească în proiectul său: să scoată din pruncul lui elevul de 10 pe care în copilăria lui l-a invidiat sau care a fost invidiat toată școlaritatea; să crească performerul ce la maturitate nu vede ca mod de viață altceva decât cercetarea și justiția umană; să producă adultul izolat și satisfăcut de propriile judecăți, dar dezamăgit continuu de viață și de cei din jur; să clădească ziduri neescaladabile între copilul lui și colegii lui ce mâine vor fi actori sociali însemnați. Cert este că, s-ar putea să ajungă cel mai bun, dar nu cel mai bun!
Sfântul Antonie s-ar uita mirat și ar repeta ce-a spus cândva: „Învățătura de vorbe nu folosește la nimic dacă lipsește purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea și necunoștința de Dumnezeu”. De ce e actual acest cuvânt? Sfântul e consecvent. O spune, încă o dată, că inteligența nu se poate rezuma la o memorie bună secondată de o atitudine morală deficitară. Am înregistrat, am reprodus întocmai, am fost apreciat, sunt deștept! Nu! Dacă tot ce am învățat nu mișcă inima spre cei de lângă noi, spre bucuria și suferința lor, e în zadar. Aceasta se învață din copilărie prin rugăciunea faptei bune și prin sistemul educațional strunit de profesori de vocație și devotați.
Cuvintele Sfântului Antonie: „Purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu” nu sunt o metaforă, e sinteza educației reușite. Un copil crescut cu dragoste și rugăciune va oferi prin rugăciune dragoste și inteligență; un copil crescut în proporțiile limitei sale va reuși prin mila lui Dumnezeu și cu recunoștință față de El să le depășească.
„Cel mai bun” în logica concurenței școlare înseamnă să știi mai mult decât colegii tăi să ai notele cele mai bune. Dar „a fi mai bun” în spirtul creștin înseamnă a ști mult și foarte mult, fără accente de superioritate concurențială, cu recunoștință și dragoste, pentru a-ți găsi locul și a împlini misiunea la care ai fost chemat.
Fiecare dintre noi suntem chemați să știm mai mult, dar nu de dragul științei, al laudei umane, al notelor bune, ci de dragul creației lui Dumnezeu.
Deșteptăciunea în afara lui Dumnezeu nu e decât vorbă goală ce prilejuiește durere, adică război!
