„Nu te teme. Crede numai!” (Sâmbătă, Săptămâna a VI-a după Rusalii)

de | iul. 31, 2021

Evanghelia zilei: Mt 9, 18 – 26

În vremea aceea a venit un dregător şi s-a închinat lui Iisus, zicând: fiica mea adineaori a murit; dar vino, pune mâna Ta peste ea şi va învia. Atunci, sculându-se, Iisus a mers după el împreună cu ucenicii. Şi iată, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, venind din urmă, s-a atins de poala hainei Lui, căci zicea în gândul ei: numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă. Iar Iisus, întorcându-se şi văzând-o,   i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Sosind Iisus în casa dregătorului şi văzând pe cântăreţii din flaut şi mulţimea bocind, le-a zis: ieşiţi afară, căci n-a murit copila, ci doarme; ei însă râdeau de Dânsul. Dar după ce a fost scoasă afară mul­ţi­mea, Iisus, intrând, a luat copila de mână şi ea s-a sculat. Şi s-a dus vestea aceasta peste tot pământul acela.

„Nu te teme. Crede numai!”

Pe parcursul activităţii Sale misionare, Domnul Hristos a fost asal­tat de mulţime de oameni ce doreau să-L atingă spre a se vindeca. Aşa a fost şi această femeie care de 12 ani suferea de o boală incurabilă. De 12 ani avea scurgere de sân­ge şi de 12 ani căuta peste tot vindecare, cum ne spun Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca:

„Multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic.” (Mc 5, 26; Lc 8, 43).

După 12 ani de suferinţă a auzit de Iisus şi plină de credinţă îşi zicea:

„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă.” (Mt 9, 21; Mc 5, 28),

Şi atingându-se s-a vindecat. S-a vindecat pentru că s-a atins cu credinţă – şi pentru această atingere Domnul Hristos îi spune:

„Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” (Mt 9, 22; Mc 5, 34; Lc 8, 48).

Minunile se fac în cooperare. Dumnezeu lucrează, omul conlu­crea­ză. Dacă noi avem credinţă mântuitoare care se manifestă prin bună făptuire, Dumnezeu ne trimite harul Său. Domnul Hristos n-a vindecat necredincioşi. Atunci când găsea la unii credinţă puţină, Domnul Hristos îi întărea – cum a făcut şi cu Iair, căruia i-a spus:

„Nu te teme. Crede numai!” (Mc 5, 36; Lc 8, 50).

Iair era mai-marele sinagogii din Capernaum şi avea o fiică de 12 ani, care era pe moarte. În timp ce se îndrepta spre casă împreună cu Dom­nul Hristos, Iair este întâmpinat de unii din slujitorii săi, care i-au zis:

„Fiica ta a murit. De ce mai superi pe Învăţătorul?” (Mc 5, 35; Lc 8, 49).

Auzind acestea Domnul Hristos îi spune lui Iair:

„Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi!” (Lc 8, 50).

Spunea părintele Teofil Părăian că credinţa este strâns legată de faptele cre­dinţei:

„Credinţa este ca şi cultura, creşte dacă faci faptele credinţei. Şi dacă nu faci faptele credinţei şi puţina credinţă care o ai o pierzi. Aşa cum, dacă nu te ţii de cultură, nu poţi avea cultură. Dacă faci fapte care nu te duc la cul­tu­ră, te îndepărtează de cultură, îţi scade cultura. Aşa este şi cu credinţa.”.[1]

Prin urmare credinţa se cultivă. Ea creşte sau scade în funcţie de fap­tele noas­tre. Poate fi vorba aşadar de o „şcoală duhovnicească” în care în­văţăm rugă­ciu­nea, postul, ascultarea, milostenia – cu alte cuvinte buna făptuire careeste ba­ro­metrul vieţii nostre duhovniceşti.

În acestă „şcoală duhovnicească” mentorul nostru este duhovnicul – acea con­ştiinţă superioară nouă care ne formează şi ne îndrumă viaţa noastră duhovni­cească:

„E bine să avem duhovnic, pentru că e bine să ne verificăm cu o conştiinţă străină de conştiinţa noastră şi cu o conştiinţă superioară conştiinţei noas­tre. Avem nevoie de un om străvăzător, un om care poate să-şi dea seama de nişte situaţii pe care noi înşine, părtinitori fiind, nu le putem se­siza şi nu le putem rezolva. Şi atunci e nevoie de cineva între noi şi Dum­nezeu, un om al lui Dumnezeu, care să ne descopere voia lui Dumnezeu, avem ne­voie de un om care să asculte mărturisirile noastre, care pentru noi în­seamnă şi o uşurare sufletească. Avem nevoie de un om care să ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem ca să înlăturăm din viaţa noastră cele rele şi să ne întărim în cele bune.” .[2]

Dar pentru că am vorbit de „şcoală duhovnicească”, putem avea în atenţie şi o pedagogie duhovnicească. Omul nu este o fiinţă STAS. Fie­care om este un uni­vers în miniatură. Astfel, ca duhovnic, pe unii îi folo­seşti cu asprimea, pe alţii cu bunătatea. Această pedagogie duhovni­cească a aplicat-o şi Domnul Hristos în relaţiile Sale cu oamenii. Dacă faţă de femeia cananeiancă se poartă cu asprime, zicându-i: „Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale casei lui Israel”;[3] sau „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”,[4] faţă de femeia cu scurgere de sânge şi faţă de Iair se poartă cu bunătate. De fapt, de cele mai multe ori Domnul Hristos a ales ca mod de exprimare bunătatea. Chiar dacă este aspru cu cananeianca, face acest lucru pentru a-i vădi credinţa:

„O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti.” (Mt 15, 28).

De obicei, când mergem la duhovnic – care pentru noi este glasul Domnului Hristos – mergem la un părinte iar nu la un judecător, la un asupritor. Un duhov­nic trebuie să aibă inimă de părinte, sau inimă de frate, sau inimă de prieten.[5]

Duhovnicul este glasul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Du­hovnicul nu vorbeşte numai în numele lui personal, ci vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Atunci când duhovnicul ne spune: „Nu te teme. Crede numai!” –, parcă Dumnezeu ne vorbeşte precum i-a vorbit odinioară lui Iair. Şi dacă vom avea credinţa lui Iair, vom vedea şi învieri din morţi. De fapt, pentru adevăratul credincios învierea mor­ţilor este anticipată:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (In 5, 24).

Patericul a consemnat cazuri în care părinţii pustiei au săvârşit învieri din morţi doar prin cuvânt.[6] Dar cu mult mai importantă decât învierea trupului este învierea sufletului. Trupul este muritor în sensul că trebuie să treacă prin moarte; sufletul însă este nemuritor – el nu moare –, însă despărţirea de Dumnezeu nu este altceva decât moarte. Aşadar, un om care s-a despărţit de Dumnezeu este un mort viu, la fel cum un om credincios lui Dumnezeu este un înviat înainte de înviere.


[1] Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, p. 24.

[2] Arhim. Teofil Părăian, Întâmpinări, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, pp. 22 – 23.

[3] Mt 15, 24.

[4] Mt 15, 26; Mc 7, 27.

[5] Arhim. Teofil Părăian, Întâmpinări, p. 28.

[6] AVVA SISOIE CEL MARE – vezi Patericul, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, 1990, p. 210.

Meditație la Evanghelia zilei
Meditație la Evanghelia zilei
„Nu te teme. Crede numai!” (Sâmbătă, Săptămâna a VI-a după Rusalii)
„Nu te teme. Crede numai!” (Sâmbătă, Săptămâna a VI-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci

Semnul Sfintei Cruci este cel mai frecvent act liturgic creștin, atât în ceea ce privește cultul divin public, cât și cel particular. Toți creștinii botezați, clerici și mireni, au dreptul și datoria de a se însemna cu semnul Crucii. De asemenea, trebuie menționat și...

Evlavia creștină

Evlavia creștină

Evlavia, alături de dragoste și credință, este o virtute definitorie pentru viața creștină. Un om evlavios este un om ce își măsoară faptele, cuvintele și gândurile spre a plăcea lui Dumnezeu întru toate. Omul evlavios este, fără de îndoială, un om religios, un om...

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia, modelul mamelor creștine

Sfânta Sofia este un model pentru orice mamă creștină. Ea este pomenită în calendarul creștin în data de 17 septembrie, alături de cele trei fiice ale sale. Sofia era o tânără creștină care trăia în Italia, la Roma, în timpul împăratului păgân Adrian (117-138). S-a...