O Biserică bine organizată și profetică | Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la ceas aniversar

de | iul. 22, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

Într-o societate în mișcare rapidă, Biserica rămâne „zona” de stabilitate, de echilibru, de orientare, dar, mai ales, de corectă plasare față de noi înșine și față de lume, în general. Nu este o construcție omenească, dar nu este nici doar o realitate spirituală. Este întru cele de jos, deși vine dintru cele de sus. Îi are în vedere pe cei de pe pământ, dar îi cuprinde și pe cei din cer. Taina care o însoțește anunță viața din Împărăție, iar experiența eclezială ne obișnuiește cu viețuirea-i specifică. „Începe” la Rusalii, însă nu se mai termină niciodată. De aceea, orice ctitorie, chiar și pământească, care o însoțește, țintește și construiește deodată nu doar în lume, jos, ci și în cer, sus.

Însă înțelegerea omenească, mereu disjunctivă, și contextul care s-a generat în consecință, au determinat de-a lungul timpului un parcurs eclezial îndreptat fie înspre o organizare omenească exterioară, vertebrată, cu rezultate calculate și previzibile, fie înspre o spiritualizare excesivă, „ferită” de contactul cu structurile exterioare, sociale, de regulă etichetate drept „nebisericești”. Și de aici conflictul dintre instituție și viața harismatică, descrise concurențial și în termeni aproape exclusiviști. Nu se întâmplă tot timpul ca cineva să le întrupeze pe amândouă și să (re)prezinte Biserica și viața eclezială în termeni unitari. Însă, la vreme, Dumnezeu cheamă, alege și așează păstori care să întărească, să îndrepte și să conducă Biserica în duh profetic, respectând însă și forma de organizare într-un context specific. Se reface, în felul acesta, unitatea originară bisericească de tipul „conjuncție”, în fața dezbinărilor de orice fel, care reflectă „ceea ce nu este Biserica”, luminând icoana ei ca trup mistic al cărui cap este Hristos (Efeseni 5). Trupul presupune cele din afară, cele vizibile, materiale – organizare și caracter instituțional, în vreme ce capul – Hristos, cele dinăuntru, cele nevăzute – lucrarea profetică a Bisericii.

Făcând referire la această realitate o asociem personalității Părintelui Patriarh Daniel, care își sărbătorește sorocul „înțelepciunii biblice” luna aceasta. La asemenea momente aniversare se fac multe retrospective, și, de regulă, pe lângă caracterul lor obiectiv, nu lipsește lectura în cheie personală. Și evocarea pe care o voi face respectă această notă personal-subiectivă. Voi așeza punctul de plecare în vremea seminarului, când, la început de drum fiind, căutam modele și priveam atent în jur. Prezența efigiei unui episcop trimitea la Cel pe care-L reprezintă, iar atitudinea era una în consecință, aproape evlavie de biserică. Mă impresiona prezența edilitar-misionară și prestanța liturgic-pastorală a Părintelui Mitropolit Daniel al Moldovei.

Admirația a continuat în vremea facultății, când am luat contact cu activitatea sa academic-teologică. Și ceea ce mă fascina, în această nouă etapă, era descoperirea unui ierarh teolog, care, fără să simplifice periculos, aducea teologia în viața de zi cu zi a Bisericii, a parohiei, a credinciosului obișnuit. Teologia sa era expresia obiectivă a unei spiritualități ce însoțea viața Bisericii și o așeza în acea succesiune de credință și experiență, garanție a adevărului proclamat și trăit. Nu voi uita emoția pe care am trăit-o în toamna anului 2009, când, ajungând la studii la Institutul Ecumenic de la Bossey, am vizitat apartamentul unde profesorul Dan-Ilie Ciobotea a locuit pe vremea când preda în această instituție importantă. De fapt, primul contact pe care orice român îl avea cu acest loc era însoțit de remarca „Aici a studiat patriarhul vostru, Preafericitul Daniel”. Ca un arheolog de biblioteci, am căutat urme ale prezenței sale acolo. Îmi amintesc foarte bine ziua când am aflat pe raftul „Ecumenism” teza sa de doctorat susținută la Freiburg, Réflexion et vie chrétiennes aujourd’hui. Essai sur le rapport entre la théologie et la spiritualité”. Această lucrare, sistematică, bine documentată și iluminatoare, proclama cea mai specifică „metodologie” a Bisericii Ortodoxe: Teologia nu poate fi decât duhovnicească (orthopraxia), iar spiritualitatea este, în mod esențial, teologică (orthodoxia). Iar de aici, Ortodoxia, în sens holist, reflectă unitatea originară a Teologiei.

Cel de-al treilea contact îndeaproape l-am avut în septembrie 2015, pe vremea când eram secretar eparhial la Cluj. Atunci Preafericirea Sa a binecuvântat „Întâlnirea tinerilor ortodocși din Europa”, organizată de noi. A fost o prezență solemnă, inspirând siguranța ambasadorului lui Dumnezeu, dar și delicatețea și gingășia de părinte, în momentele care urmau evenimentelor oficiale. O personalitate puternică, care inspira și orienta, dar și îmbrățișa și încuraja discret și consistent, excluzând orice nuanță sentimentală.

Însă, întâlnirea cea mai intensă a fost în ziua de 13 februarie 2020, moment în care Domnul Hristos, prin alegerea Sfântului Sinod și prin binecuvântarea Preafericirii Sale, mi-a așezat omoforul arhieriei pe umerii mei tineri. Există momente în viață când cuvântul pe care-l primești capătă valoare de sinteză și revelează semnificații pe măsură. Așa s-a întâmplat atunci. Chemat fiind în sala sinodală, Preafericirea Sa se adresa membrilor Sfântului Sinod și mi se adresa și mie. Privirea luminoasă, cuvântul așezat și buna dispoziție sufletească s-au constituit într-o îmbrățișarea părintească securizantă, semn al unei confirmări necesare, dar și garanție a unei însoțiri viitoare în misiunea pe care o aveam (am) de făcut. Primeam atunci coordonatele lucrării pe care eram chemat să o împlinesc – într-un oraș universitar, să fiu legătură reală, constantă și consistentă cu spațiul academic, cu studenții și cu tinerii, prin cuvânt, prezență și acțiune, alături de slujirea liturgică în parohiile și mănăstirile din întreaga eparhie. S-a insistat pe legătura dintre cult și cultură, dintre catedra din biserică și cea din universitate și posibilitatea existenței lor împreună, într-o lume a disjuncțiilor, dar și pe legătura dintre cultura apuseană și cea răsăriteană, așezate într-o sinteză fericită a credinței noastre ortodoxe, proclamate și trăite în spațiul nostru transilvan, cu specificul și frumusețea-i firească. Și întreaga lucrare, în duh de continuitate cu cei dinainte și în comuniune cu întreaga Biserică.

De atunci, în această slujire, găsesc direcție și îndrumare privind atent, constant și încrezător, către operele sale teologice, mesajele și scrisorile ocazionale, dar și către cuvântul omiletic, rostit în duminici și sărbători. Pornind de la acestea, voi evidenția în ultima parte a eseului meu șapte direcții și principii lucrative, care socotesc că ar putea, sintetizând, să graveze un medalion-icoană a viziunii sale asupra lucrării misionare. În primul rând, „fundamentul metodologic” al lucrării în Biserică este dat de legătura lăuntrică dintre Teologie și experiența duhovnicească, care și securizează unitatea credinței, denunțând orice încercare de separare, venind fie pe linie teoretic-intelectualistă, fie pe linie pietist-experiențialistă. Teologia se verifică prin experiența duhovnicească, iar experiența se desfășoară în limitele adevărului dogmatic. De aceea, în Duminica dinainte de Rusalii, afirma: „Unitatea Bisericii se bazează pe dreapta credință și se păstrează cu rugăciune permanentă”.

În al doilea rând, așează buna viețuire în Biserică și a Bisericii pe lucrarea duhovnicească individuală permanentă și pe cea comunitară, prin apelul la orientarea mistică, centru și țintă a spiritualității ortodoxe. Biserica noastră nu este a moralei, ci a sfințeniei, a sfinților, care „fac legătură dintre unitatea de credință și comuniunea în viețuire”. Iar viețuirea duhovnicească înseamnă accesul la viața lui Hristos, prelungită în viața Bisericii. Și de aici insistența pe o viață spirituală asumată: „Prioritățile sunt multiple, dar, în primul rând, trebuie să ne gândim la viața spirituală”, afirma Preafericirea Sa la împlinirea a 31 de ani de la hirotonia întru arhiereu.

În al treilea rând, viața liturgică se continuă și se verifică în viața socială. În cuvântările Sale, Preafericirea Sa face permanent apel la nevoia prezenței Bisericii în agora de lipsuri și dificultăți ale comunităților de credință, fie în țară, fie în diaspora, cu referire directă la modelul biblic de viețuire creștină din perioada Bisericii primare. Și, în consecință, insistă pe manifestarea dragostei față de membrele mai vulnerabile din comunitatea eclezială, la nivel individual, dar și instituțional. „Milostenia spirituală” are nevoie să fie însoțită de cea filantropică: „A fost nevoie să arătăm prin fapte cât de importantă este filantropia”, afirma Preafericirea Sa, referindu-se la anul comemorativ al filantropilor români (2020).

În al patrulea rând, amintim importanța pe care Preafericirea Sa o dă stabilirii de relații bune, mai întâi la nivel inter-ortodox, dar și ecumenic, pe care le fundamentează atât teologic, cât și pastoral. Este nevoie de comuniune, dar și de unitate în mărturisire, o voce comună în fața noilor poziționări provocatoare pentru mesajul creștin și pentru viața bisericească, în general. Biserica este chemată să fie factor de coeziune într-o lume a diviziunilor, dar și de coerență în mijlocul unei lumi a echivocurilor.

În al cincilea rând, este vizibilă preocuparea Preafericirii Sale pentru educația tinerilor, în spiritul moralei creștine verificată în Biserică și manifestată în sau în afara spațiului eclezial. Această zonă de misiune reflectă permanenta Sa atenție la schimbările vremii și la noile exigențe care apar în consecință, dar și la provocările năvalnice care le însoțesc. Este vorba aici de trezvia ascetică, exercitată la nivel pastoral și descrisă drept poziționare în timp și spațiu, din dragoste pentru omul contemporan: „Timpul petrecut cu copiii pentru educația religioasă poate deveni o investiție pe termen lung pentru a face lumea mai bună”, iar cu referire la educația prin noile mijloace media, afirma: „Cuvântul bun luminează comunicarea”.

În al șaselea rând, evidențiem un element cu „caracter metodologic”. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel este un om al activităților organizate, cu viziune prospectivă clară. Analiza retrospectivă a activităților realizate reprezintă contextul și condiția pentru cele care urmează, în viitorul apropiat, dar și mai îndepărtat. Este vorba de bilanț instituțional, dar și de planificare, tot timpul în sensul unui primat al spiritualului: „Noi, creștinii, ne gândim la proiecte duhovnicești”.

În cele din urmă, în al șaptelea rând, evocăm simbolic și reprezentativ pentru toate proiectele edilitare, ctitorirea Catedralei Naționale, ca mijloc de apropiere de sfinți și între sfinți, dar și de înaintași, întrucât, deși este un proiect prezent, cuprinde în sine dorințele neîmplinite ale celor de dinainte, care se întrupează fericit și unitar acum. Este „o ctitorie profetică”, cu referire la trecut, ca împlinire și reparație, dar, mai ales, a prezentului, ca „plinire”, ca renaștere, dar și ca invitație la o viață evanghelică, în căutare de stabilitate, semnificație și, mai ales, de sens. Dar este și pentru viitor, ca permanent apel la identitate în dubla sa dimensiune, religioasă și etnică. Catedrala Națională este un ideal sfânt, de credință, de neam, dar, mai ales, de mântuire, cu valențe atemporale.

La ceas aniversar, în duh de rugăciune, ne manifestăm bucuria și recunoștința de fii în fața și pentru Părintele nostru Patriarh Daniel, și-L rugăm pe Dumnezeu să îl însoțească cu înțelepciune, putere, sănătate și spor în toată lucrarea Sa misionară.

Întru mulți ani buni, Preafericite Părinte Patriarh!  

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

 

Ultimele articole

5 decembrie – Sf. Cuv. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Anastasie

5 decembrie – Sf. Cuv. Sava cel Sfințit; Sf. Mc. Anastasie

Sfântul Cuvios Sava s-a născut în Capadocia, în anul 439 după Hristos, iar părinţii lui erau creştini şi se numeau Ioan şi Sofia. Încă de la vârsta de 8 ani a ales calea călugăriei şi a intrat în mănăstirea numită a lui Flavian, unde a deprins să fie răbdător în toate...

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Sfântul Isaac Sirul, în șapte exprimări despre rugăciune

Rugăciunea și Depărtarea de lume: „De­păr­ta­rea de lume este îna­in­te-mergă­toarea rugăciunii, şi însăşi de­păr­ta­rea pentru rugăciune se face”. Lectura duhovnicească: „Cinsteşte mai mult citirea, de este cu putinţă, decât statul în picioare, căci ea este izvorul...

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Proorocul Moise, „văzătorul de Dumnezeu”

Înfricoșător lucru este să stai în preajma lui Dumnezeu. Așa ne spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31). Iar biografia Proorocului Moise ne-o dovedește cu prisosință. Schimbările în viața sa sunt atât de evidente și atât de radicale încât îi oferă personalității...

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

Iacov, cel de-al treilea patriarh veterotestamentar, ocupă un loc însemnat între personalitățile biblice, atât din punct de vedere istoric, cât și simbolic. Este fiul lui Isaac și al Rebecăi și frate geamăn al lui Isav. Deși se naște după fratele său, prin vicleșug,...