O carte de citit și de răs-citit: Nicoleta Pălimaru, Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania. Pagini de jurnal (1992-1998).

 Cluj-Napoca/Florești, Ed. Renașterea &Limes, 2021[1]

Apărută „la împlinirea a 100 de ani de la naştere şi a 10 ani de la trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Bartolomeu Anania”, ca „un omagiu personalităţii sale luminoase, care mi-a fost îndrumător pe calea credinţei şi culturii”, cartea d-nei Nicoleta Pălimaru, Întâlniri cu IPS Bartolomeu Anania. Pagini de jurnal (1992-1998), respectiv din perioada bacalaureatului şi a studenţiei autoarei, este centrată pe relaţia Discipolului deferent cu Mentorul bun pedagog şi pune în relief valenţe omeneşti, duhovniceşti şi pastorale ale celui ce rămâne în memoria şi sufletul românesc drept un mare scriitor şi ierarh de excepţie, Bartolomeu Valeriu Anania. Prefaţată cu o sobră eleganţă de eminentul profesor Mircea Muthu, este o carte, în multe privinţe, încântătoare, ades fermecătoare prin naturaleţe, conţinutul cultural şi spiritual, de o perpetuă elevaţie, precum şi prin stilul confesiv (pentru sine ca şi pentru cititor).

Încă din prima pagină ne vin în memorie, ca reper cultural, Amintirile unei fete cuminţi de Simone de Beauvoir – aici, o liceană, fiică de preot, în vizită cu părinţii, la mănăstirea Văratec, la Părintele Anania (nu altul decât călugărul-scriitor Bartolomeu Valeriu Anania), prieten de familie, unde, la ritualul cafelei, primeşte „o ceşcuţă mică”, pentru care se bucură că este „elegantă”; cu voie-fără voie, se urcă pe un scaun şi scotoceşte în biblioteca gazdei, menţionând: „E multă literatură” şi consemnând nume: Mihai Şora, Ioana Postelnicu, Mihail Sadoveanu (22 volume), pe care află că „îl citesc vara, în timp ce pe Bacovia, toamna”, multe volume de Dostoievschi. Primind cu împrumut din partea autorului piesa Mioriţa şi placheta de versuri Geneze, reţine versul: „Nimeni nu mă poate iubi fără să păcătuiască” („Meditez asupra lui”). Cam astfel se desfăşoară şi multe alte întâlniri, la Văratec sau la Piatra Neamţ, în casa părintească, primind de fiecare dată, „o ceşcuţă mică”, dar cu formă şi decor de admirat; consemnează, succint, discuţii pe teme literare ori teologice şi începe să fie tot mai interesată de acest personaj elevat, scriitor consacrat şi conviv luminat, pe care îl cercetează atentă („Observ că nu îşi pune în farfurie mai mult decât poate mânca”) şi de la care primeşte multe idei interesante („Omul are o singură putere: aceea de a se ruga”; „Pe Cioran să-l citeşti, dar să nu-l iei în serios”; „Între păcat şi pedeapsă există iertarea”  ş.a.) şi, mai ales, învaţă pentru apropiatul ei bacalaureat [„Discuţiile cu părintele mă ajută cel mai mult (istorii literare, poezia română, dramaturgia)”]. Ca orice tânăr la acea vârstă, cu atât mai mult un tânăr educat, este o adolescentă care caută să înţeleagă lumea în care va intra, îşi pune întrebări şi tentează răspunsuri în filozofie (deşi, cu tâlc, le avea în profesiunea tatălui, teologia); după absolvire, va da examen de admitere la facultatea de filozofie, fără a reuşi, însă, încât, tulburată, se întoarce cu părinţii la Părintele Anania, ca la duhovnic. El îi schimbă gândurile, vorbindu-i despre geniul lui Shakespeare, sugerându-i astfel domeniul mai adecvat fiinţei sale. „Plec întremată”, va consemna. „Cred că nu a fost bine să părăsesc gândul de a urma teologia” şi îşi explică greşeala opţiunii: „Cochetarea mea cu filozofia e lipsa acestei ancorări” (mai adânci în Dumnezeu, pe care o resimte în scrisul lui Gabriel Liiceanu).

În ianuarie 1993 va merge la Văratec să primească binecuvântare pentru a se înscrie la facultatea de teologie, bucurându-l. „Să fii pregătită” îi va cere, acum şi puţin mai târziu, Părintele Anania, care urma să fie ales arhiepiscop la Cluj. Şi de acum, din 1993, începe „regalul” acestui jurnal care, tipărit, poate fi unul identic cu originalul, propunându-ne o persoană tânără care ştie să păstreze cumpăna cuvenită între viaţa spirituală şi cea practică, realizând prevalenţa primei, sau poate fi unul selectiv, autoarea lăsând de o parte, cu o dreaptă cumpănire, o seamă de însemnări de viaţă practică sau personală pentru a-şi croi şi edifica devenirea cultural-spirituală; în ambele ipostaze, este un impresionant jurnal de idei, altfel decât acela al lui Constantin Noica, dar tot incitant pe multiple planuri. Totul, însă, într-un firesc al existenţei autoarei, de acum studentă la Teologie-Litere (secţia franceză), care dovedeşte în continuare multă râvnă de a şti şi de a fi, cu un mental echilibrat, acceptând ca de la sine îndrumarea şi sprijinul prietenesc al celor de la care are de învăţat: părinţii, admirabilii profesori şi, mai ales, acest colos de cultură şi teologie, de experienţă de viaţă şi de duhovnicie, care i-a fost „Părintele Anania” („Va trebui să mă obişnuiesc să-i spun Înalt Prea Sfinţite Părinte” – scrie la un moment dat, în aprilie 1993) şi străduindu-se să le urmeze sfaturile, ridicându-se treptat către nivelul dorit împreună.

Lectorul acestui original jurnal poate identifica o seamă de trasee repetitive care, în fapt, măsoară drumurile autoarei în răstimpul studenţiei clujene, trasee cu accente formative de durată:

  • traseul continuării prieteniei de familie (chiar pentru cel care, în fond, nu are familie), denotând cultul statornic al prieteniei: „Cu mama, la palat, la părintele Anania. Servim masa împreună. Discuţii despre cărţi, teologie”, pe (nelipsit) fond muzical. Nu o dată, părintele Anania o întreabă pe studentă cu ce se frământă, cum îi este viaţa dincolo de cursuri şi seminarii. Aşadar, un cadru amical, stimulând sinceritatea;
  • traseul dialogului între Discipol şi Mentor. Exemplu: „Astăzi l-am vizitat pentru a-mi lămuri câteva lucruri în vederea referatelor de la Teologie. Am stat aproximativ o oră. Părintele m-a servit, ca de obicei, cu cafea, într-o ceşcuţă mică, cochetă …” (p. 31) – iar aceasta, de nenumărate ori, cu consemnarea principalelor idei ale discuţiilor, ale sfaturilor primite, dar şi a unor impresii proprii aparte: „Cât de prompt şi de atent e părintele, pe toate planurile! Cu câtă seriozitate tratează totul! Şi fără grabă. Cum ştie să mă ferească de anumite derapaje teologice!” (pp. 31-31). La care şi Discipolul răspunde cu delicateţea sa feminină: „L-am vizitat pe IPS Bartolomeu cu ocazia zilei sale de naştere. I-am dus frezii, în latină fraesia, care ştiu că-i plac. Sunt flori atât de fragile, dar care răspândesc mireasmă puternică. Sunt ca un mărgăritar. E puterea în slăbiciune, despre care vorbeşte cu mare duioşie Înaltul în predicile sale”. (p. 33)
  • traseul duminical (şi în sărbătorile religioase mari), la Catedrală, pentru a asculta Sfânta Liturghie şi predicile Înaltului Bartolomeu (iar alteori, la conferinţele ţinute în mediul universitar sau cultural-artistic). Pe care le înregistrează în minte sau cu reportofonul şi, în aceeaşi zi, neapărat, le conspectează, consemnând principalele idei – aceasta, de nenumărate ori, constituind secvenţe de mare valoare spirituală, culturală, morală, socială, adevăratul centru de greutate al acestui memorabil jurnal. Voi reveni.
  • traseul universitar, constând în participarea la cursuri şi seminarii (ale unor mari profesori de la Teologie, precum părintele Ioan Ică senior şi Ioan I. Ică junior, părintele Ioan Chirilă, părinţii Stelian Tofană, Valer Bel, Alexandru Moraru, Ioan Vasile Leb, Vasile Stanciu, ori de la Litere, o „galerie” clujeană „de mâna întâi”, profesorii şi scriitorii Ion Pop, Mircea Muthu, Liviu Petrescu, Sanda Cordoş, Ştefan Borbely, Călin Teutişan, sau doamnele profesoare de la catedra de franceză, pe care „le simt aproape de inima mea”: Livia Titieni, M. Hopârtean, I. Braica, Yvonne Goga, C. Moldovan şi Maria Vodă Căpuşan şi, cu un plus, „modelul meu, încă din perioada liceului, doamna profesoară Doina Curticăpeanu”), precum şi la conferinţe ale unor personalităţi din România (Andrei Pleşu sau ucenicii Înaltului, Teodor Baconsky, Radu Preda) şi din străinătate; de o mare importanţă pentru devenirea autoarei au fost dialogurile la birourile din catedră ale profesorilor Ştefan Borbély – pentru lucrarea de licenţă şi Doina Curticăpeanu – curent, iar pentru toate acestea v. măcar pp. 75-78 ca şi pe parcurs, unde profesorilor săi le face scurte dar expresive portrete intelectuale şi etice;
  • traseul colegialităţii constructive spiritual, îndeosebi în cadrul ASCOR, în care, pe contul propriu al tinerilor, se fac eforturi de înduhovnicire personală, se pun în practică cele învăţate, se realizează constant iniţiative pentru îmbunătăţirea spirituală a lumii noi în care trăiesc, se experiază teologia practică – despre care autoarea, având alt obiectiv al cărţii, scrie mai puţin, dar sugerează că se implică, este activă; „să fii activă şi cu smerenie” – îi spusese Părintele Anania.
  • traseul lecturilor personale, al studiului individual, traseul reflecţiilor/interpretărilor proprii iar, pentru scris – un adevărat festin intelectual şi spiritual. Citez aleatoriu:
  • „Zi revuistică. Îmi aranjez colecţia de reviste literare şi culturale, România literară (de unde îmi decupez textele lui N. Manolescu, Rodica Zafiu şi cele de critică literară), Viaţa românească, 22 şi Dilema, care, alături de editurile Deisis şi Humanitas, reprezintă gura mea de aer proaspăt. Mi-am făcut un obicei, ca în pauzele de la Litere să merg la cofetăria din colţ şi să citesc, cu pixul în mână, articolele Ancăi Manolescu, cu un scris suplu, alert şi deloc grăbit, Andrei Pleşu şi Teodor Baconsky …” (p. 76).
  • „Acasă am citit P. Claudel (cartea de poezii adusă din Franţa) şi am încercat traducerea poemului La Nuit de Paques. E frumos versul: „Noapte fericită, care numai tu ştii ora când a înviat Iisus” (p. 101) .
  • „Când lucrez la o predică (a Înaltului Bartolomeu, spre corectură – n.n.), am senzaţia că intru într-un spaţiu al cuvintelor înalte, prefăcute în aripi de îngeri. Trebuie să am grijă cum mă mişc, cum respir cu privirea” (p. 107).
  • „Constat că predicile sale conţin două elemente ce fac parte nu doar din vocabularul său poetic ci şi din experienţa proprie: tristeţea şi singurătatea, chiar şi atunci când se referă la Hristos-omul. Cele două stări sunt prinse admirabil în versurile părintelui Anania: „nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe” (p. 59).
  • „Am avut discuţii cu prof. Maria Vodă Căpuşan despre piesa lui V. Anania, «Hoţul de mărgăritare» (…) A fost de acord cu părerea mea că nu avem o critică pe domeniul operelor scrise de ortodocşi, cum au cei din sfera catolică” (p. 181).
  • „Seara, am reflectat la faptul că noi, ASCOR-ul sutem primul nucleu de tineri studenţi, care se formează în duhul Înaltului Bartolomeu – duhovnicie şi cultură. Experienţa de viaţă, îndemnurile, predicile, conferinţele, încrederea acordată, însăşi prezenţa lui fac cât o Academie” (p. 47).
  • „Astăzi IPS Bartolomeu mi-a citit mica piesă de teatru «Darul pământului». Mi-a făcut observaţii pe text. A spus că e îndrăzneaţă, spiritualizată. M-a sfătuit să scriu… ” (p. 45).
  • traseul discreţiei sufleteşti, rod al muncii cu sine pentru formarea spirituală şi culturală în exerciţiul constant al smereniei – traseu evident arareori, pentru că nu despre sine are să scrie, dar care, totuşi, din scurtele referinţe, observaţii ori comentarii, vădeşte abilităţi şi capacităţi deosebite, un nivel intelectual şi spiritual dobândit prin râvnă şi efort constant, demn de a fi luat în seamă (părintele Anania „m-a învăţat să-mi fac singurătatea lucrătoare” – mărturiseşte). Un exemplu printre atâtea altele: IPS Bartolomeu „mi-a încredinţat predicile lui să le transcriu, să fac selecţia şi să le compar: «Îmi cunoşti stilul, gândirea, limbajul», a adăugat părintele” (p. 94), iar mai departe: „Până în prezent, am lucrat şapte predici. Au coerenţă, stil, informaţii, un limbaj accesibil dar sunt şi «înduhovnicizante» (termenul mi-a venit pe moment). Toate au la bază învăţătura Mântuitorului şi experienţa de viaţă a Înaltului Bartolomeu. Predicile au o sinceritate faţă de Dumnezeu, de oameni şi de el însuşi, pe care nu ai cum să nu o sesizezi” (p. 105). Un alt exemplu: „Lectură din Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al Icoanei sale, ed. Deisis, 1994, trad. I. Ică jr. (ca un citat – n.n.) Smerenia ucenicului faţă de duhovnic: «Acesta este Părintele meu drag, măcar că pentru lipsa de folos a smereniei mele ramura nu se aseamănă trunchiului.»” (p. 133) (un citat în care, printre rânduri, şi studenta din jurnal se va citi pe sine înseşi, atunci şi mai târziu).

Rareori – dar totuşi – în Jurnalul său, sugerează bătaia vârstei în inimă. Când, la un moment dat, parcă ghicind-o, Părintele Anania o întreabă (rezum): „Oare numai bărbaţii se îndrăgostesc, femeile, nu?”, studenta din faţa lui tace; de parcă ar spune cu tăcerea: „Când inima e dăruită cuiva, ea e acolo, nu pe aici”. Tace, nu se dezvăluie. Doar târziu, o sugestie: „Astăzi  a fost cursul festiv. Dau slavă Bunului Dumnezeu pentru toate: cunoştinţe acumulate, întâlniri, prietenii, locuri vizitate, emoţii, trăiri, dar mai ales entuziasmul… Cătălin P. m-a felicitat. Mă voi duce cu mama să vizităm şi să ne rugăm la mănăstirea Recea …” (p. 203). Citând printre rânduri, dintre toţi cei ce o vor fi felicitat, doar unul contează … Şi va conta!

Fiecare dintre traseele repetitive identificate are rostul şi valenţele sale în orizontul formativ, constituind împreună un medium paideic pilduitor, un adevărat Academos, la care tânărul candidat poate participa dacă îşi cultivă zilnic, ca propriu grădinar, virtuţile necesare – ceea ce autoarea dovedeşte la tot pasul, cu râvnă, modestie şi delicateţe. A lua masa împreună cu părinţii şi Înaltul (frecvent, gazdă) nu reprezintă doar un festin al prieteniei de familie, ci şi un cadru amical de discuţii cărturăreşti, la care era antrenat şi discret îndrumat şi „tânărul învăţăcel” (aici, o domnişoară cultivată), care se străduieşte să fie, cum se spune, „numai ochi şi urechi” şi minte şi inimă receptive. De aici, posibilitatea nenumăratelor întâlniri cu marele om şi ierarh, la biroul lui, la telefon, în bucătărie: „Am fost la Maica Galineea să-i duc un bucheţel de ghiocei. În bucătărie era şi IPS Bartolomeu. Lucrase la Biblie, iar acum făcea o pauză de cafea. Preţ de o oră, am discutat probleme de literatură şi teologie. Vorbea despre patriarhul Justinian, care, la observaţia pr. Anania: «Vă văd obosit. Cred că munciţi prea mult», i-a răspuns: «Nu munca mă oboseşte, ci grijile» «Şi pe mine mă obosesc mult grijile – spunea IPS Bartolomeu – cum voi rezolva problema cutărui om. E greu să lucrezi cu omul»”. A urmat altă repriză de discuţii cu opinii memorabile, consemnate concis, dar substanţial de către „tânărul învăţăcel” (pp. 91-92). De asemeni, a provoca la dialog, în pauza de la curs, pe profesorul-bun pedagog, deschis întrebărilor tinerilor sau a merge la biroul său pentru anume lămuriri şi sfaturi în legătură cu proiecte cumva comune a fost un privilegiu câştigat prin calitatea culturală şi spirituală dovedită de problemele ridicate, de soluţiile presupuse şi încă nedecise – ceea ce „tânărul învăţăcel” (cum l-am numit pe eroul cărţii), cu multe deschideri către exterior / lumea, viaţa, cultura, spiritualitatea, dar şi către interiorul propriu / cu gândul şi sufletul dovedeşte prin fapta zilnică, de la sine, fără explicitări emfatice. O bogăţie de evenimente în viaţa universitară şi în cultura Cetăţii, lansări de cărţi, reuniuni cu participarea unor personalităţi din varii domenii ilustrează, încă o dată spus, un medium formativ elevat dintre cele mai fecunde pentru o generaţie tânără şi pentru fiece membru al ei părtaş.

Ne întoarcem, însă, din nou la dialogurile cu Înaltul Bartolomeu, la care mergea nu ca la duhovnicul său (de altfel, ierarhul îi recomandase pe părintele Bizău ca duhovnic), ci ca la mentorul care totdeauna „arunca mreaja mai adânc”, cum se spune metaforic în Sfânta Scriptură, discipolul având putinţa să „pescuiască” bine (id est: să consemneze perspicace ideile şi învăţăturile) – aceasta fiind nu doar un privilegiu binemeritat, ci şi, în mod special pentru autoarea noastră, o şansă destinală, facilitată şi de deschiderea perpetuă a Părintelui Anania pentru creşterea frumoasă a tinerilor (cu atât mai mult cu cât el însuşi, în tinereţe, trăise în închisori multe destine de tineri sacrificate de societatea inertă la idealuri). În cartea Nicoletei Pălimaru sunt consemnate multe întâlniri ale Înaltului Bartolomeu cu tinerii, multe învăţăminte şi îndemnuri de a-şi construi viaţa frumos, după modelul Celui ce este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar despre tactul lui pedagogic în privinţa sa, studenta din acei ani scria: „Am mereu sentimentul că părintele Anania mă lasă să mă dezvolt, să caut, să am curiozităţi, să fac greşeli, dar să învăţ din ele, să plec, dar să ştiu unde să mă întorc. Nu-mi forţează în niciun chip libertatea, doar îmi sugerează, nu vrea să depind de el, de gândirea şi stilul său, ci să fiu independentă, să am calea mea. Îl interesează starea în care te afli, ce te preocupă şi conştiinţa (…) Acest spaţiu de respiraţie e o mare binecuvântare”. (p. 29)

Dar mai ales participarea la predicile şi conferinţele Înaltului Bartolomeu, dimpreună cu ingenioasa idee de a conspecta prompt ideile de bază echivalau cu a ridica de fiecare dată adevărate scări de înălţare spirituală în duhul Ortodoxiei, pe cât de stabilă ca dogmă a Adevărului, pe atât de mobilă şi pragmatică în aportul la soluţionarea problemelor „la zi” de pe toate palierele societăţii. În această privinţă, câtă vreme încă nu avem publicate toate predicile şi conferinţele marelui ierarh şi nici multe studii de referinţă asupra lor, consemnările Nicoletei Pălimaru sunt contribuţii de preţ, care invită mereu la meditaţie, la citirea şi răs-citirea lor, pentru îmbunătăţirea noastră spirituală. Iar lectorul de faţă n-ar putea convinge pe cititorul său mai tânăr decât selectând – desigur, subiectiv şi chiar aleatoriu – o seamă din ideile percutante, cu mare valoare teologică, duhovnicească şi morală consemnate în această carte de  raftul I, prin formula sa originală şi elevată. Aşadar, din prima parte a jurnalului, mai întâi:

  • „În credinţa creştină nu există tragedie. Mare bucurie se face în cer când dreptul moare ca un drept” (p. 21) .
  • „Când spui adevărul adevărat, pregăteşte-te de suferinţă. Există puterea laică şi puterea lui Dumnezeu: «David a fost mustrat de profetul Natan şi s-a pocăit»” (p. 21) .
  • (tinerilor) „Faceţi-vă iluzii ca să aveţi ce pierde şi să vă mai şi rămână!”. (p. 24) .
  • „Suntem Europa cea sănătoasă. Avem conştiinţă, demnitate. Suntem un popor viguros, am avut biserici pline. Suntem capabili să ne dăm seama de răul ce ne înconjoară, de buruiana care ne sugrumă. Suntem atenţi asupra eternităţii omului, dar şi asupra societăţii (…). Nu vom învinge prin politică, ci prin credinţă şi cultură, care sunt armele noastre”. (p. 25) (Glosez: acestea erau şi pilonii de rezistenţă spirituală şi fizică în suferinţa din închisorile comuniste, după mărturia aceluiaşi ierarh)
  • Maica Domnului este prototipul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu (p. 25) .
  • Este o dublă relaţie între Dumnezeu şi om. Dublă este şi ipostaza gazdă-oaspete. Gazda este Dumnezeu, Cel care stă în casă, aşteptând pe om. Omul, la rândul său, este gazdă, iar Dumnezeu, călătorul. Colindele ilustrează această dublă relaţie (p. 26) .
  • „«Fuga de preocupări serioase înseamnă trândăvire». E necesar să evităm lucrurile inutile. Ele te pot ţine ocupat, dar nu sunt folositoare pentru viaţa ta”. (p. 31) (Glosez: autoarea noastră a ascultat acest sfat – dedus din comentariul Înaltului la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – şi a evitat faptele mărunte în jurnalul său, care este o carte de esenţe elevată)
  • „Greşeala lui Eliade este că nu a pus un accent mai mare pe religia revelată, care e creştinismul” (p. 33) .
  • Intelectualul autentic este omul creştin (p. 33) .
  • Modelul ţi-l alegi din vocaţia ta. Ce vrei să faci, să faci bine. Munca tinerilor este de a se descifra, de a se analiza pe ei înşişi. Sunt modele, dar marele model, desăvârşit, este Iisus (p. 33) (de unde deducţia: Cât de benefic este să ai în vocaţia ta, ca model, pe Iisus! – glosez).
  • Trebuie să te lepezi de tine însuţi, să nu mai fii egoist, egocentrist (…) Din egolatrie pornesc toate relele lumii (…) Ai nevoie de arma smereniei. Crucea lui Dumnezeu are două braţe: vertical (smerenia) şi orizontal (înălţarea). (p. 34) (Îmi îngădui o paranteză, citând o secvenţă din Jurnal: „La mănăstirea Vorona, părintele Doroftei îmi vorbeşte la superlativ despre cultura şi smerenia părintelui Anania. A slujit la Văratec timp de şapte ani alături de el, şi l-a putut urmări în cele mai mici detalii. Cea mai mare virtute pe care a remarcat-o la părintele Anania era smerenia” – p. 53)
  • A-ţi purta crucea înseamnă a acorda suferinţei tale un sens. A-l face pe altul vinovat de suferinţa ta înseamnă a-l urî, iar a trăi în ură este echivalent cu a trăi în iad. „Iadul este durerea de a nu mai putea iubi”, spune Dostoievschi … (p. 35)
  • „Am întrebat, cred că cu aplomb, de ce foloseşte atât de des termeni precum suferinţă, singurătate, tristeţe, şi mi-a răspuns cu mare calm că „în spital nu poţi fi vesel la căpătâiul unui bolnav”. Fără a fi explicit, am sesizat substratul adânc al vorbelor, o componentă importantă a predicilor Părintelui. Spitalul e Biserica, iar cel bolnav e omul contemporan, care, din cauza păcatului, a pierdut relaţia cu Hristos. Pentru Părintele este vital în ce direcţie îţi îndrepţi privirea, spre Hristos sau spre iad (p. 75) . Şi astfel, tălmăcirile biblice şi învăţăturile duhovniceşti, de suflet ziditoare, continuă, după cum se vede, de la pagină la pagină, profilând statura pastorală a marelui ierarh. Să mai continuu cu exemple şi din partea a doua a cărţii, cu o densitate parcă vizând a fi vârful spiritual al cărţii? Doar câteva:
  • „În acest colind („Mare-i sara de-astă seară” – n.n.) timpul se condensează. Se reiterează noaptea originară, când Iisus devine contemporan cu noi şi noi cu El. E o naştere perpetuă. Poporul român e povestitor, martorul prezenţei lui Hristos şi mărturisitor” (p. 137).
  • „Zaheu a îndrăznit către Iisus într-un mod singular. Iisus i-a cunoscut, intuit această îndrăzneală şi a intrat în casă. Îndrăzneala lui Iisus a fost aceea de a intra în casa unui om rău famat. Când Dumnezeu îndrăzneşte, ştie ce face, ca şi omul bun. Îndrăzneala e o virtute” (p. 159).
  • IPS Bartolomeu l-a amintit pe pr. Nicolae Steinhardt, care nu s-a despărţit de cultură în trăirea religioasă. Jurnalul fericirii e o carte excepţională. Fericirea sa a început în Jilava. Nu oricine e capabil să scrie după ce a simţit pe dinlăuntru fericirea. În încheiere, a accentuat: „Nu vă întristaţi că protopărinţii au pierdut raiul. Hristos ne-a oferit şansele de a-l recâştiga” (p. 159).
  • „Să faceţi distincţie între smerenie şi demnitate. Hristos a spus că, dacă fratele tău te loveşte peste obraz, întinde-i şi pe celălalt. Dar în faţa sinedriului, când arhiereul l-a lovit peste obraz, nu l-a mai întors şi pe celălalt, ci a spus: «De ce mă loveşti?»” (p. 167).
  • „De câte ori trebuie să vorbesc despre Maica Domnului, mă cuprinde un sentiment de sfială şi toată teologia mea se topeşte în iubire. Maica Domnului e mai mult decât teologie, credinţă. E o permanentă uimire, ca atunci când te afli în faţa unui mister. Nici oamenii, nici Maria nu ştiau taina …”. (p. 171) (glosez: În literatura noastră, parcă Sfântul Antim Ivireanul este începător al acestei stări de înfiorare şi amuţire în faţa „misterului” acestei fiinţe unice care este Maica Domnului, stare ce precedă „descătuşarea” în elogiu).
  • „Noi nu suntem împotriva pluralismului confesional, a democraţiei. Una e să-mi păstrez credinţa cu care am plecat de-acasă, alta să accept religia pe care alţii mi-o inculcă. Istoria noastră e mărturia dreptăţii noastre. Sunteţi în staulul lui Hristos. Să-i recunoaşteţi glasul, aşa cum făcuse orbul. Să-L aveţi pe Hristos în faţa ochilor voştri. Aşa nu vă veţi rătăci şi nici nu veţi fi răpiţi” (pp. 199-200).

Să recunoaştem: asemenea cuvinte, rostite de un cărturar cu peste 50 de ani de trăire în monahism, sunt adevărate secvenţe de filocalie românească, aşa cum însuşi Înaltul Bartolomeu spunea că (intelectualismul în) monahismul românesc este filocalic. Şi nu putem să nu-i fim recunoscători d-nei Nicoleta Pălimaru pentru faptul că, prin originalul şi vibrantul său jurnal spiritual, ne-a oferit şi nouă, cititorilor însetaţi de apa vie a lui Hristos, asemenea tezaur duhovnicesc, de care, prin destin, a avut parte ca să-l soarbă în tinereţea generaţiei sale. Pe care îl şi evocă în felul emoţionant al confesiunii finale: „După-amiază, am trecut pe la maici. IPS Bartolomeu împreună cu maica Galineea  mi-au dăruit un coş cu flori şi un stilou cu peniţă de aur, «Tombo». Am lăcrimat. S-a încheiat capitolul cel mai palpitant al vieţii mele, studenţia, vegheată de dialogurile, rugăciunea şi sfaturile părintelui Anania”.

                                                                                                         Ioan St. Lazăr

[1] Publicat în Tabor, nr. 12, decembrie 2021.

Mai multe din Cărți vechi și noi
Un Jurnal cât o Școală

Un Jurnal cât o Școală

Am admirat mereu oamenii care au reușit să își descrie devenirea întru ființă în paginile unui Jurnal. Desigur că Jurnalul de la Păltiniș sau, mai aproape acela a lui Sașa Pană ori Kafka, asupra cărora sper să-mi îngăduie Dumnezeu să pot reveni, s-au întretăiat în...