Lansarea unei cărți este, de obicei, un moment cultural. Dar sunt cărți care cer mai mult decât o simplă prezentare, ci care ne obligă la reculegere, la memorie și la responsabilitate. Volumul „Români în Viena” este, după părerea mea, o astfel de carte. El nu ne vorbește doar despre destine individuale, despre biografii onorabile sau despre succese academice. El ne vorbește despre felul în care un neam s-a format, s-a luminat și s-a întărit atunci când a intrat în contact cu una dintre marile culturi ale Europei Centrale.

Pentru noi, cei de la Cluj, această carte are o rezonanță aparte. Dacă privim istoria numai la suprafață, am putea spune că volumul vorbește despre Viena. Dacă o privim mai adânc, vom înțelege că el vorbește și despre geneza Clujului românesc. Înainte de a avea universitatea sa românească, înainte de a deveni un centru universitar, cultural și spiritual de prim rang, Clujul a avut o lungă ucenicie. Iar o parte însemnată din această ucenicie s-a făcut la Viena, unde s-au format minți care aveau să se întoarcă și să zidească aici instituții, școli, conștiințe și speranțe.

Aici se află una dintre marile lecții ale acestei cărți: Viena nu a fost, pentru români, doar un loc de trecere, ci un loc de formare. Nu un spațiu al pierderii de sine, ci adesea un spațiu al maturizării de sine. Oamenii aceștia au intrat în săli de curs, în biblioteci, în cercuri de idei, au cunoscut exigența științei și a administrației moderne, au respirat aerul unei mari capitale, și totuși nu și-au uitat rădăcinile. Au mers spre lume, dar n-au lăsat lumea să le ia sufletul. Au avut, cum frumos s-a spus, și rădăcini, și aripi.

În această galerie de destine, chipul Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna stă înaintea noastră cu o putere aparte. El nu este important doar pentru că a fost mitropolit, nici doar pentru că a intrat în conștiința eclesială și națională a românilor, ci pentru că a arătat că fidelitatea față de Biserică nu exclude deschiderea către cultura vremii. Dimpotrivă. În persoana lui vedem cum credința poate genera instituții, cum viața bisericească poate crea elită, cum autoritatea poate deveni slujire. Faptul că Academia Română îl înregistrează drept membru de onoare încă din 1871 și că el a fost primul președinte al ASTREI spune ceva esențial: Șaguna nu a fost doar un ierarh al altarului, ci și un întemeietor de conștiință publică românească.

De aceea, când vorbim despre el la lansarea acestui volum, nu vorbim doar despre o personalitate a secolului al XIX-lea, ci vorbim despre un model. Șaguna rămâne răspunsul viu la o întrebare care nu și-a pierdut actualitatea: cum poți fi deschis spre Europa fără să încetezi să fii profund ortodox? Cum poți dialoga fără să capitulezi? Cum poți învăța fără să te dezrădăcinezi? El nu ne răspunde prin teorii abstracte, ci prin propria viață, prin propria lucrare, prin propria jertfă de constructor al Bisericii și al școlii românești din Transilvania.

Alături de Șaguna, pentru Cluj, este firesc să-l pomenim cu recunoștință pe Ioan Lupaș. În el întâlnim o altă sinteză admirabilă: preotul și istoricul, omul altarului și omul arhivei, slujitorul Bisericii și ziditorul memoriei naționale. Academia Română îl înregistrează ca membru titular din anul 1916, iar istoria oficială a universității clujene arată că, după 1919, el a devenit profesor la Cluj și că Institutul de Istorie Națională, creat în noua universitate românească, a fost condus de Alexandru Lapedatu și Ioan Lupaș. Așadar, Lupaș nu este doar un nume de manual. El aparține în mod direct genezei Clujului universitar românesc.

Mai mult decât atât, Lupaș a știut să lege istoria de recunoștință. Faptul că a scris despre epoca lui Șaguna, că i-a consacrat lucrări importante și că a cercetat viața Bisericii Ortodoxe din Transilvania ne arată că pentru el istoria nu era un ornament intelectual, ci o datorie. El a înțeles că un neam care își uită binefăcătorii își pierde o parte din suflet. Și poate tocmai de aceea prezența lui în Clujul interbelic a avut o semnificație atât de mare: el nu a adus aici doar competență universitară, ci și o pedagogie a memoriei.

Cartea pe care o lansăm astăzi ne mai învață ceva foarte important: cultura adevărată nu se naște din comoditate. În spatele fiecărei izbânzi de durată stau ani de osteneală, de singurătate, de rigoare, de disciplină, uneori de lipsuri, alteori de neînțelegeri. De aceea, cultura nu trebuie prezentată tinerilor noștri ca un drum al afirmării vanitoase, ci ca o formă de nevoință. Nu diploma singură zidește o țară, ci o zidește caracterul. Nu informația singură înalță un om, ci îl înalță felul în care își așază cunoașterea în slujba adevărului și a binelui comun.

Și aici cred că discursul despre trecut trebuie să se transforme într-un cuvânt pentru prezent. Mulți tineri pleacă și astăzi la studii în marile centre ale lumii. Este firesc; este bine și este chiar necesar. Dar această carte le spune, peste timp: mergeți, învățați, vedeți lumea, cunoașteți excelența, dar nu vă pierdeți sufletul. Nu este important numai unde ajungi, ci și cine te întorci. Întoarce-te mai bogat, nu doar mai instruit; mai adânc, nu doar mai abil; mai folositor, nu doar mai cunoscut.

Din perspectivă creștină, toate aceste lucruri ne mai descoperă o taină: Dumnezeu lucrează discret în istorie. Cei care au mers la Viena nu știau, fără îndoială, tot ceea ce avea să rodească prin ei. Ei își vedeau de examene, de profesori, de cărți, de îndatoriri. Dar prin aceste strădanii omenești se pregătea, nevăzut, maturizarea unui popor. În biblioteci, în institute, în săli de curs, în rețele de solidaritate românească, se țesea încet un viitor pe care numai Dumnezeu îl vedea în întregime. De aceea, această carte nu este doar o carte de istorie. Este și o carte despre providență.

Felicităm cu toată căldura pe pr. dr. Nicolae Dura și Dr. Dorin-Ioan Rus și pe toți cei care au făcut posibilă apariția acestui volum. Ei nu au recuperat numai nume și date, au recuperat memorie, au redat chipuri, au pus din nou în lumină o pedagogie a responsabilității. Iar dacă vom ști să citim această carte nu doar cu mintea, ci și cu inima, atunci ea ne va spune ceva foarte simplu și foarte mare: credința poate transforma educația în vocație, cultura în slujire, iar succesul personal în bine comun.

Dumnezeu să binecuvânteze această lucrare, pe autorii ei, pe cititorii ei și pe toți cei care înțeleg că un neam se înalță cu adevărat numai atunci când își păstrează credința, își cultivă memoria și își pune darurile în slujba celorlalți.

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, și

Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului