Aș vrea să adresez un îndemn părintesc către actualele și către viitoarele mame, să-și crească frumos copiii și să-i iubească, pentru ca și ei la rândul lor să le iubească. Și chiar dacă vor fi copii denaturați și nerecunoscători, să nu-i blesteme și să nu-i urască, pentru că o mamă adevărată nu-și poate urî copilul, nici atunci când el devine un nemernic. Pentru ea tot copilul ei rămâne.
Am citit undeva o istorioară: la un moment dat, feciorul unei femei se însurase și nora nu o suporta pe soacră, așa cum se întâmplă destul de des în familiile noastre. Și atât de mult s-a ținut tânăra nevastă de capul bărbatului ca să scape de soacră, încât el și-a ucis mama. I-a scos inima, s-a dus undeva noaptea să o îngroape și s-a împiedicat de ceva și a căzut. Și a auzit un glas care i-a șoptit „te-ai lovit mamă? Te doare?”. Era inima mamei care îi vorbea și care, chiar așa înjunghiată, tresărea de spaimă că fiul ei ar fi suferit vreo vătămare.
Sunt nobilele sentimente la care ne îndeamnă Biserica și istoria noastră.
