„Pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, în ziua de sărbătoare rânduită, este un prilej de mare bucurie, comună poporului şi cetăţii, supuşilor şi dregătorilor, fiind aducătoare de mare folos duhovnicesc. Căci, precum spune înţeleptul Solomon, „pomenirea cuviosului cu laude şi lauda dreptului bucură poporul” (Pilde 10:7). Şi aşa cum noaptea se aprind făcliile şi luminează spre folosul şi bucuria tuturor celor de faţă, tot aşa şi viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu şi sfârşitul cel fericit pe măsură, şi harul dăruit acestora pentru curăţia vieţii lor, asemenea unei făclii luminoase prezente în mijlocul nostru prin pomenire, aduce celor adunaţi, deopotrivă, înţelepciunea duhovnicească şi tot folosul. Aşa cum de roadele pământului se bucură nu numai cultivatorii, ci toţi oamenii (căci bucuria roadelor pământului este comună tuturor), la fel şi rodirea întru Dumnezeu a sfinţilor, prin virtute, nu-l bucură numai pe cultivatorul sufletelor, ci şi pe noi toţi laolaltă, întrucât sufletele noastre sunt aduse la o hrană şi o bucurie comune. Dar chiar şi în această viaţă, toţi sfinţii sunt un îndemn la virtute pentru cei care îi ascultă şi îi văd fiind în comuniune cu ei. Căci ei sunt adevărate icoane însufleţite, stâlpi umblători întru bine, cărţi vii şi grăitoare, care călăuzesc spre mai bine. Iar după ce s-au mutat din această viaţă la viaţa cea veşnică, prin pomenirea faptelor bune pe care le-au săvârşit, dobândim un folos fără de moarte. Căci pomenirea acestor fapte bune este deja o laudă pe care o aducem sfinţilor, care ne foloseşte vreme îndelungată, fiindcă ceea ce am primit mai înainte de la ei ne este de folos şi astăzi.” (Din „Omilii – Volumul 2″ , Sfântul Grigorie Palama, Editura Anastasia – 2004, Omilia 28, La prăznuirea Sfinţilor Petru şi Pavel – Cununa Apostolilor)
