Omul civilizat și grija pentru suflet

de Spiritualitate

În lumea în care trăim noi, două patimi sunt dominante şi ele îi subjugă pe mulţi oameni. Este vorba de iubirea de avere şi iubirea de plăcere.

Dacă ne uităm cu atenţie în jur, multă lume, să nu spun că majoritatea oamenilor, sunt obsedaţi de aceste două patimi: de iubirea de avere şi iubirea de plăcere. Nu ştiu care o fi  pe primul loc. E adevărat că e şi multă lume ce trăieşte în sărăcie, care trebuie să se zbată pentru a răzbi în viaţă, numai că şi cele două ispite sunt foarte tentante şi îi atrag pe mulţi: atât iubirea de avere, cât şi iubirea de plăcere.

Trăim într-o lume materialistă şi senzuală. Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Trebuie să ne decidem: ori cu Dumnezeu, ori cu mamona.

Acum, sigur că ni s-ar putea da o replică, ni s-ar putea spune că trăim în alte vremuri, că societatea noastră este o societate de oameni civilizaţi, oameni care au nevoie de multe: de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte; şi toate acestea cer efort. Părinţii trebuie să-şi crească copiii şi nu pot face lucrul acesta fără să aibă un venit decent. E adevărat, numai că omul civilizat, plecând de la ceea ce am spus, poate derapa de la cale. De aceea, referitor la omul civilizat, aşa cum am vrea să fim cu toţii, referitor la „omul civilizat”, dar punând ghilimele de rigoare, unul dintre bărbaţii de seamă ai neamului nostru, Ernest Bernea, cel care şi-a plătit crezul lui politic şi religios fiind închis, scriind o carte de eseuri s-a oprit tocmai la „omul civilizat”, numai că a pus şi el ghilimele. Când e vorba de omul civilizat, aşa cum l-a surprins Ernest Bernea şi cum, din păcate, ar putea să fie şi astăzi omul civilizat, trebuie puse ghilimelele. Iată ce medita Ernest Bernea:

Omul civilizat este, în genere, înclinat să trăiască mai mult prezentul, să-l trăiască prin toate simţirile trupului atât de rafinate de civilizaţia aceasta, de care suntem atât de mândri. A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni. Iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă milenii. Ce va fi  mâine nu-l interesează pe acest „om civilizat”. Din partea lui poate să se frângă şi osia cerului. Ce va fi  mâine? Vom trăi şi vom vedea. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi neroditor din noi. Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor. „Omul civilizat” n-are ce face cu ele şi nu le caută şi nu le cultivă pentru că nu umblă după himere. Acest om, îndobitocit de binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, îşi duce viaţa cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime. Drama începe, însă, acolo unde prezenţa sa este activă; el retează elanuri, compromite credinţe, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care refuză şi el să îl primească[i]. De aceea îşi punea Ernest Bernea întrebarea: „Omule mic, omule putred, omule dizolvant de ce eşti uneori atât puternic ca să îi striveşti pe ceilalţi?”

Vedeţi deci, că această problemă ne-o pune şi evanghelia. Omul care, deşi nu o declară, este foarte ataşat de cele materiale, îl slujeşte pe mamona. Ori nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.

Pe lângă faptul că dorim să fim civilizaţi, noi pretindem că suntem şi evlavioşi. Bineînţeles că o urmă de evlavie avem, pentru că altfel nu s-ar explica preocupările noastre religioase. Avem o urmă de evlavie, însă îi tăgăduim puterea. Sigur că această urmă de evlavie ar putea fi cultivată şi am ajunge nişte oameni plăcuţi lui Dumnezeu. Numai că, de multe ori, ne oprim la formalisme şi aparent dorim să ne arătăm în faţa oamenilor ca filantropi, ctitori şi donatori.

Acum, să vedem, care e soluţia problemei? Nu trebuie să creadă cineva că suntem negativişti şi că îl criticăm doar pe „omul civilizat”, robit de iubirea banilor şi de dragul plăcerilor trupeşti. Omul are nevoie şi de bunuri materiale, lucru pe care ni-l spune şi Sfânta Scriptură: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4; 4). Observăm din acest cuvânt că omul are nevoie şi de pâine. Soluţia ne-o dă Sfântul Apostol Pavel, în Epistola 1 către Timotei, în capitolul 6, începând cu versetul 7, învăţându-ne că, faţă de bunurile materiale şi faţă de desfătările din lume, trebuie să avem o dreaptă judecată. Iată ce zice sfântul Pavel: „Noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nu putem nici să scoatem ceva din ea afară. Ci, având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi  îndestulaţi”. Auziţi, pentru un trai decent, avem nevoie de hrană şi îmbrăcăminte, avem nevoie de strictul necesar. „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în curse şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare, pentru că iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au pofit-o cu înfocare, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri”.

*

Nuvela „Moara cu noroc” (a lui Ioan Slavici), vorbeşte despre un om, un foarte bun creştin, care era harnic şi avea de toate. Necazul a început când a fost robit de cele materiale, pentru că atunci toate s-au făcut, până la urmă, praf. Iată ce concluzie trage Ioan Slavici: „Liniştea colibei tale te face fericit”. Aşa cum zice Sfântul Pavel, dacă avem mâncare şi îmbrăcăminte pentru noi şi pentru copiii noştri, ne este de ajuns, pentru că „liniştea colibei tale te face fericit”.


[i] Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 15

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Spiritualitate
Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Sfântul Nectarie din Eghina – Făcătorul de minuni

Secolul XX, deși copleșit de o nemaivăzută recrudescenţă a răului, prin convulsii sociale, războaie sau regimuri totalitare, a fost marcat totodată și de parcursul spiritual al unor sfinţi de excepţie. A fost o modalitate prin care Dumnezeu a compensat lucrarea...

Dumnezeu n-a făcut moartea

Dumnezeu n-a făcut moartea

Aflăm de la Solomon un lucru extraordinar: acela că Dumnezeu n-a făcut moartea. Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor, iar moartea este un accident care a intervenit în viaţa omului datorită păcatului. Dacă Dumnezeu n-a făcut moartea, omul nici...

Fiul și mama văduvă

Fiul și mama văduvă

Aspecte introductive Tot în jurul iubirii gravitează, aidoma celei din duminica trecută, și pericopa evenghelică de astăzi. Dacă acolo a fost vorba despre o formă jertfelnică a acesteia, aici Sfântul Luca ne-o pune înainte pe cea suferindă. În fața ei, Fiul lui...

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Ruşinea de a-ţi mărturisi credinţa

Sunt oameni cărora le este ruşine să-şi mărturisească credinţa, apartenenţa lor confesională. Cei mai tineri n-au apucat vremurile, dar noi, cei maturi ştim că în perioada comunistă, multora le era teamă să-şi mărturisească credinţa lor. Dar nu numai atunci. Chiar şi...