„Pentru ca omul să fie adevărat, el trebuie să viețuiască teocentric, fiindcă, creat după chipul lui Dumnezeu, el este alcătuit teologic.”
Am purtat, în ultimele luni ale anului 2024, mai multe discuții legate de Iubire, ca taină a vieții în Hristos – risc asumat și dinamism transfigurator, abordând sau escaladând unele teme care constituie repere și trepte ale cunoașterii prin iubire, și anume: Iubirea, temelie a cunoașterii, relația dintre Iubire și nepătimire, Treptele (fazele) vieții spirituale după Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Nichita Stithatul și cunoașterea prin contemplație unitivă (Nichifor Crainic), Îndumnezeirea omului prin har sau unirea cu Dumnezeu în iubire, respectiv Vederea lui Dumnezeu și experiența luminii dumnezeiești (cu referire specială la Sfântul Simeon Noul Teolog).
Începând cu emisiunea de astăzi, vom păși împreună în ultima „încăpere” a abordării lucrării tămăduitoare a acestei adânci taine (Iubirea), și vom discuta despre Actualitatea iubirii creștine. Pentru început, îl vom privi pe omul contemporan, pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, tema emisiunilor de astăzi și de săptămâna viitoare fiind: Criza (critica) modernității.
Fiecare om creat „după chipul” lui Dumnezeu (Facerea 1, 27) este chemat să devină „chip” în Hristos, Acesta fiind Cel Care, prin actul Întrupării, a deschis calea pentru realizarea acestui scop. Nașterea lui Dumnezeu-Cuvântul și iconomia Lui în trup „nu se epuizează în răscumpărare”, adică „în eliberarea de urmările greșelii lui Adam”, ci realizează unirea cu Dumnezeu, dăruindu-i omului „existența adevărată în Hristos și înălțându-l la rangul de făptură nouă” (P. Nellas, în Omul – animal îndumnezeit…, p.73; vezi și Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63, în Filocalia, vol. III, p.348 ș.u).
În contextul acestei diagnoze este oferită și o soluție: modernitatea trebuie pusă la treabă, păstrând-o ca mijloc dar oferindu-i scopuri pe care „ea, în datele ei, în timpurile în care era practicată ca substanță, le-ar fi respins ca pre- ori anti-moderne”; modernitatea, neavând o finalitate proprie, poate fi folosită atât pentru a întregi partea nevăzută a lumii, cât și (ca și până acum) pentru a o nega: „prezentă atât prin cele ce se văd, fără să se vadă, cât și transparentă celor care nu se văd, aducându-le la vizibilitate” – se încearcă astfel sugerarea faptului că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate salva (H.-R. Patapievici, Omul recent…, pp.16, 20).
