„Pentru ca omul să fie adevărat, el trebuie să viețuiască teocentric, fiindcă, creat după chipul lui Dumnezeu, el este alcătuit teologic.”
Vă spuneam la ultima noastră întâlnire că am pășit împreună în ultima „încăpere” a abordării lucrării tămăduitoare a acestei adânci taine, Iubirea, demarând o amplă discuție despre Actualitatea iubirii creștine. Pentru început, îl privim pe omul contemporan, pendulând între iubirea autonomizată și iubirea creștină, tema emisiunilor de astăzi și de săptămâna trecută fiind: Criza (critica) modernității.
În emisiunea trecută l-am adus în discuție pe Horia-Roman Patapievici și cartea sa despre Omul recent, de altfel, o recomandare de lectură: Horea-Roman Patapievici, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, ediția a V-a, Editura Humanitas, București, 2008. La rândul său, Andrei Pleșu regretă că omul contemporan a pierdut acest instinct al „rupturii de nivel”, al evadării din parametri înguști ai timpului mundan („ieșirii din timp”), fiind robit de interconectări implacabile, „mereu în «rețea», cablat, preluat, «angajat», dependent de drogul urgențelor…”, iar îndemnul Mântuitorului „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16) este interpretat (și) ca o recuperare a dimensiunii unei „animalități bune”, „ceea ce am pierdut” și care „ne lipsește” (în opoziție față de acuza puritană a regresului necontenit al lumii într-o trivialitate animalică): „În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuțile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil și detenta câinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocația înaripatelor de a se desprinde” (Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, ediția a II-a adăugită, Editura Humanitas, București, 2014, pp.7-8). Semnificativ este și faptul că omul contemporan, odată cu „animalitatea cea bună” a pierdut și „amplitudinea intelectuală”, „sofisticarea civilizată” atrăgând după sine „fragilitate fizică și debilitate mintală”, fiind frapantă dispariția din orizontul interogației a unor teme esențiale precum iubirea (înlocuită „de scandalul monden, inflamația erotică și sentimentalismul de telenovelă”; „se vorbește infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuți manageriale și feluri de mâncare”). Soluția, în opinia lui A. Pleșu, este o recalibrare a facultăților intelectuale și sufletești în contextul lumii contemporane, o reactivare a iubirii ca „ruptură de nivel” (fiindcă în absența ei „cerul devine tavan”…), „marile reforme morale și instituționale” neputând începe decât „de la reforma individului, de la identificarea și relansarea adevăratului său potențial” (A. Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, pp.8-9) – dezvoltarea sau evoluția umanității, și în general a creației, înțeleasă ca evoluție sau înălțare a chipului spre Arhetip, adică, trăirea deplină a iubirii ca taină a vieții în Hristos, am adăuga noi.
