Omul fără Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XII-a după Rusalii)

de | sept. 8, 2021

Evanghelia zilei: Mc 1, 23 – 28

În vremea aceea era în sinagoga iudeilor un om cu duh necurat care striga tare şi zicea: ce avem noi cu Tine, Iisuse Nazarinene? Ai venit, ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu. Iisus însă l-a certat şi i-a zis: taci şi ieşi dintr-însul. Atunci duhul cel necurat, scuturându-l pe om şi strigând cu glas mare, a ieşit dintr-însul. Şi toţi au rămas uimiţi, aşa încât se întrebau între ei şi ziceau: ce este aceasta şi ce este această învăţătură nouă? Căci şi duhurilor celor necurate le porunceşte cu putere şi-L as­cul­tă. Şi îndată s-a răspândit vestea despre El în toată împrejurimea Galileii.

Omul fără Dumnezeu

Citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al IV-lea, că Domnul Hristos după ce a fost botezat de Ioan în Iordan, a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavol. Aici a stat patruzeci de zile în post şi rugăciune, fiind ispitit în mod direct, în trei rânduri: să prefacă pie­trele în pâini, să să arunce de pe aripa tem­plului şi să i se închine dia­volului în schimbul stăpânirii bogăţiilor lumii. Şi ne spune Sfântul Evan­ghelist Matei că după ce Domnul Hristos a respins toată ispita, diavolul L-a lăsat şi „iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.[1] Evanghelis­tul Luca ne spune, în schimb, că „diavolul epuizând toată ispita s-a în­de­păr­tat până la o vreme”.[2] Dar despre ce vreme este vorba? Părintele profesor Constantin Galeriu, în lucrarea sa Jertfă şi răscumpărare, spune că:

„Domnul Hristos îl va întâlni însă de aici înainte în suferinţa celor pentru care a venit.”.[3]

Aşa s-a întâmplat şi în Capernaum. Hristos a părăsit oraşul în care a copilă­rit, Nazaretul şi s-a stabilit la Capernaum. La fel ca şi Nazaretul, Capernaumul era în Galileea. Spre deosebire de Nazaret acest oraş era mai la nord, în apropierea lacului Ghenizaret sau a mării Galileii, locul de unde Domnul Hristos şi-a ales pri­mii ucenici. Într-o zi de sâmbătă s-a dus în sinagogă să propovăduiască Evanghelia împărăţiei. Aici printre alţii s-a întâlnit cu un demonizat, cu un om posedat de un duh necurat. Spre deosebire de alţii acest demonizat trăia între oameni. Citim în Evan­ghelia după Marcu, în capitolul al V-lea, că atunci când Domnul Hristos a ajuns în ţinutul Gadarenilor, s-a întâlnit cu un alt demonizat care însă îşi avea lo­cuinţa în morminte şi care neîncetat striga ziua şi noaptea. Acesta nu mai locuia între oameni deoarece nu mai era stăpânit numai de un demon, ci de o legiune, de o armată de demoni, după cum însuşi a mărturisit.[4]

În cazul demonizărilor spunem că se petrece o substituire. Demo­nul intră în posesia drepturilor omului: vorbeşte în locul şi în nu­mele celui posedat, cum citim în pericopa evanghelică la care facem referire:

„Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?” (Mc 1, 24).

Diavolul vorbeşte la plural, însă Domnul Hristos i se adresează la singular:

„Taci şi ieşi din el.” (Mc 1, 25).

Minunea exorcizării s-a petrecut instantaneu. Domnul Hristos i-a poruncit numai duhului necurat să iasă din omul acela şi duhul a ieşit. Nu a ieşit de bună­voie, căci l-a scuturat pe cel posedat şi a strigat cu glas mare, dar nu a avut de ales. A trebuit să se conformeze poruncii date de Domnul Hristos.

Ne reţine atenţia acest demonizat care trăia printre oameni.[5] După aparenţe putea fi considerat un om normal, care îşi vedea de îndatoririle sale. Nu ştim dacă avea familie sau dacă avea o anumită slujbă în socie­tate. Ştim însă că venea la sinagogă sâmbăta, adică îşi împlinea o datorie religioasă, conform poruncii a patra din Decalog:

„Adu-ţi aminte de ziua odihnei şi cinsteşte-o pe ea.” (Ies 20, 8).

Iată însă că nu suporta întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu. Se mani­festa în­tocmai cum se manifestă astăzi cei posedaţi când se întâlnesc cu slujitorii lui Dumnezeu. Dacă înainte sunt liniştiţi, devind dintr-odată agresivi. De ce? Pentru că simt puterea care-i poate alunga, care-i poate scoate afară din cel pe care îl stă­pânesc.

Am văzut astfel de oameni; am văzut cum se manifestă. De pildă, la Mănăstirea Petru Vodă din judeţul Neamţ, o mănăstire care a luat naştere după 1989, am văzut cum a fost adus, într-o maşină, un om legat cu lanţuri la mâni şi la picioare. Dacă n-aş fi fost în mănăstire, cu sigu­ranţă credeam că este un delicvent. Însă fiind în spaţiul mănăstirii am înţeles, fără să-mi spună nimeni, că este vorba de un demonizat. S-a com­por­tat normal până când a fost adus înaintea preotului. Atunci a în­ce­put să strige mai tare decât poate striga un om, încât se cutremura to­tul împrejur.

Dar sunt şi altfel de demonizaţi: oameni de lângă noi care trăiesc în patimi şi păcate. Spun părinţii duhovniceşti că omul atâţia demoni are în el câte patimi îl stăpânesc. Astfel, într-un om poate stăpâni un singur diavol sau mai mulţi.[6]

Patima este păcatul repetat de care omul nu se poate lăsa cu uşu­rinţă, care a devenit pentru el o a doua natură. De pildă patima fuma­tu­lui, patima beţiei, pati­ma drogurilor, patima desfrânării ş.a.

Dintre acestea vom vorbi doar despre patima beţiei, pentru a da de gândit celor ce sunt robiţi de băutură. În Cluj-Napoca, în cadrul sectoru­lui social-misio­nar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, este un serviciu de asistenţă socială care se ocupă tocmai cu recuperarea celor ce au fost dependenţi de alcool.

Noi vom spune doar cum se dezumanizează omul sub influenţa acestei patimi. În primul rând creierul beţivului se atrofiază (se face tot mai mic). Aşa se explică faptul că beţivii îşi pierd memoria (uită îndato­ririle şcolare, de serviciu, de familie, uită avertismentele medicilor, uită ce au promis şi devin, cu timpul, nişte mincinoşi în care nimeni nu mai are încredere); apoi îşi pierd puterea de judecată (nu mai gândesc logic, se comportă infantil, nu înţeleg că greşesc, nu-şi pot face planuri de viitor, se amăgesc cu spoiala de cunoştinţe dobândite cândva la şcoală, se leagă de amănunte şi de lucruri mărunte, nu au respect pentru nimeni şi pentru nimic). Apoi nu se mai pot autocontrola (nu se mai pot opri la primul sau la al doilea pahar, beau în neştire, risipesc banii fără regrete, se înhăitează cu fel de fel de persoane decăzute, dubioase, se lasă înşelaţi, furaţi; nu-şi mai pot controla vorbele, gesturile, gândurile; se fac de râsul oamenilor; unii ajung să doarmă în acelaşi loc cu găinile sau cu porcii). Mai rău decât atât este că nu mai au voinţă să se îndrepte (chiar dacă, oca­zional, regretă faptele rele, mintea le este dominată de pofte şi con­tinuă cu beţiile, până ajung la stadiul de delirium tremens, la demenţă alcoolică (la nebunie!!). Unii paralizează repede. Alţii mor subit sau chi­nu­indu-se luni de zile loviti de ciroză hepatică sau de grave boli de inimă şi de respiraţie, de cardiopatie alcoolică, de pancreatită, de diabet, de tromboză. Încet dar sigur, cel care nu se opreşte la timp din beţii de­vine ratat, un cadavru viu, un balast pentru societate, o ruşine pentru fa­milie, un izolat social.[7]

Aceşti oameni – spunea părintele Ignatie Briancianinov, în Fărâ­mi­turile ospăţului – nu-şi mai sesizează propriile păcate şi patimi pentru că nu mai luptă împotriva lor:

„Cei ce nu se luptă împotriva patimilor nu le mai sesizează.”.[8]

Ce face Biserica pentru toţi aceştia? Îndeamnă pe cei nepătimaşi să se iden­tifice cu cei pătimaşi, să se roage pentru cei pătimaşi ca şi cum aceştia s-ar ruga:

„Rob sunt păcatului şi, nevrând să fac răul, ca un biruit de păcat lui mă supun. Fug de mânia ce va să fie, dar ca un câine legat în lanţ mă supun în grabă celui ce-mi porunceşte. Adică urăsc păcatul, fug de fărădelege, dar rămân în patimă, căci sunt robit. Mă sârguiesc să-mi schimb vrerea, dar îmi stă împotrivă aşezarea cea dintâi a patimilor. Mă ajută necontenit să mă îmbogăţesc în patimi şi datoria mea cea veche nu-mi îngăduie să i-o plătesc. Vreau să-i dau înapoi şi el îmi mai adaugă. Şi oricât m-aş sili să mai plătesc dintr-însa, el tot adaugă necontenit alte patimi, ca să-mi arate întotdeauna că din ale lui plătesc.”.[9]

[1] Mt 4, 11.

[2] Lc 4, 13.

[3] Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, p. 193.

[4] Mc 5, 2 – 9.

[5] Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că „era în sinagoga lor un om cu duh necurat” (Mc 1, 23). Folosirea formei verbale „era” arată că demonizatul aparţinea unei comuni­tăţi, nefiind izolat de societate, cum se întâmpla de pildă cu bolnavii incurabili.

[6] Mitr. Nicolae Mladin, Asceza şi mistica paulină, p. 92.

[7] Prof. Mircea Gheborean, Alcoolul şi sănătatea, în Logos, Luduş, Anul IV, nr. 3 (71) / 2003, p. 13.

[8] Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, p. 210.

[9] Sfântul Efrem Sirul, Plânsul de joi seara, în Cuvinte şi învăţături ( 3 ), Ed. Buna­vestire, Bacău, 1996, p. 521.

Radio Renasterea
Radio Renasterea
Omul fără Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XII-a după Rusalii)
Omul fără Dumnezeu (Miercuri, Săptămâna a XII-a după Rusalii)
/
<a href="https://radiorenasterea.ro/author/prileapetru/" target="_self">Pr. Petru Ioan Ilea</a>

Pr. Petru Ioan Ilea

Preot, doctor în teologie, hirotonit preot de către Preasfințitul Vasile Someșanul în data de 6 septembrie 2004 pe seama Centrului de Îngrijire și Asistență din Cluj-Napoca, Protopopiatul Cluj II unde a slujit până la data de 15 mai 2010 când a fost transferat la Parohia ,,Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca unde slujește în prezent.

Mai multe

Reflecții asupra cultului divin

Reflecții asupra cultului divin

Scopul întregii educații catehetice, religioase a creștinului este acela de a-l introduce în Biserică, în trupul mistic al lui Hristos și să îl integreze în viața Bisericii, care este viața de har, de comuniune cu Dumnezeu, de iubire, de unitate și progres duhovnicesc...

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Rolul bunicilor în viața duhovnicească a nepoților (ep. 3)

Părintele Gheorghe Calciu își amintește din vremea în care era deținut în temnițele comuniste: „În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul acesta (să nu fie de rând în acea zi, căci era cumplit). El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să...

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Despre Părintele Iosif Vatopedinul

Când Gheronda Iosif a ajuns să aibă el însuși obște, le spunea părinților spre folos duhovnicesc, următorul lucru: „La prima mea mănăstire, munceam cel puțin 16 ore pe zi. Și cu toate acestea, am citit cu atenție tot Vechiul Testament de 3 ori. Am citit cele 14...