Evanghelia zilei: Mt 12, 30 – 37
Zis-a Domnul: cine nu este cu Mine este împotriva Mea; iar cine nu adună cu Mine risipeşte. De aceea vă spun vouă că orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta oamenilor. De va fi zis cineva vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar de va fi zis cineva împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Ori spuneţi că pomul este bun şi e bună şi roada lui ori spuneţi că pomul este rău şi este rea şi roada lui, căci după roadă se cunoaşte pomul. Pui de năpârci, cum aţi putea să grăiţi cele bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosinţa inimii grăieşte gura. Omul cel bun scoate cele bune din comoara cea bună a inimii sale; pe când omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale, scoate cele rele. Însă vă spun că pentru orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală de el în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.
„Păcatele împotriva Duhului Sfânt – păcate de moarte”
Singurul lucru din noi care nu e de la Dumnezeu este păcatul nostru. Păcatul este cel ce ne împiedică să ne împărtăşim de Dumnezeu, să-L vedem şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu; păcatul îl ţine pe om în necunoaşterea lui Dumnezeu, în absenţa lui Dumnezeu.
Arhimandritul Iustin Popovici în Comentariul la Epistolele Sfântului Ioan Teologul, spune:
„Prin fiecare păcat pe care-l săvârşeşte, omul se uneşte nemijlocit, în duh, cu diavolul şi se naşte din el, fiindcă nu-i păcat care să nu vină de la diavolul. Tot păcatul omului este, în aceeaşi măsură şi al diavolului. Omul săvârşeşte păcatul din cauza unirii lui, în duh, cu diavolul, căci în diavol există mai dinainte şi iese la iveală tot păcatul omului, omul fiind doar împreună-lucrător cu el: diavolul lucrează, omul colaborează.”.[1]
Lucrările diavolului sunt răutatea, pizma, ura, desfrânarea şi toate celelalte chipuri ale păcatului. Prin toate acestea, diavolul lucrează nemijlocit în om ca în propriul său „laborator”.
Şi pentru că este o ierarhie a îngerilor răi, tot aşa există şi o ierarhie a păcatelor. Sunt păcate uşoare şi păcate grele sau păcate de moarte. Dacă păcatele uşoare slăbesc legătura noastră cu Dumnezeu, păcatele grele o nimicesc, înstrăinându-ne atât de Dumnezeu cât şi de semenii noştri.
În fruntea păcatelor grele, Sfânta Biserică le înşiră pe acestea: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, pizma, lăcomia, mânia şi lenea.[2] Pe lângă acestea mai sunt enumerate şi păcatele împotriva Duhului Sfânt şi păcatele strigătoare la cer.
Despre păcatele împotriva Sfântului Duh, Domnul Hristos a spus cuvânt lămurit:
„Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Mt 12, 31 – 32; Lc 12, 10).
Despre ce este vorba aici? Şi care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt? Şi de ce nu vor fi acestea iertate?
Sfânta Biserică, pe baza Tradiţiei Bisericeşti, a identificat păcatele împotriva Duhului Sfânt cu acestea: împotrivirea arătată de cineva cu voinţă şi ştiinţă faţă de învăţătura creştină, cu scopul de a-şi duce nestingherit viaţa păcătoasă; încrederea peste măsură în mila lui Dumnezeu (păcat de care se fac vinovaţi credincioşii care calcă fără teamă poruncile lui Dumnezeu, bizuindu-se pe socotinţa greşită că Dumnezeu este bun şi-i va ierta); apoi un alt păcat ar fi deznădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (cei care socotesc că Dumnezeu nu-i mai poate ierta, păcat care l-a dus şi pe Aposolul Iuda Iscarioteanul la moarte); pizmuirea semenilor pentru darurile sau talanţii de care aceştia s-au învrednicit de la Dumnezeu şi în fine nepocăinţa până la moarte.[3]
Atunci când Hristos a spus despre păcatele împotriva Duhului Sfânt că nu vor fi iertate, nu a arătat prin aceasta că ele covârşesc alte păcate sau că ar covârşi prin răutatea lor puterea de iubire şi de iertare a lui Dumnezeu. Despre altceva este vorba aici. Domnul Hristos ne atrage doar atenţia că săvârşitorul unor astfel de păcate se poate înrăi atât de mult, încât să nu mai voiască nicidecum a se căi şi a cere iertare. Aşadar acele păcate nu vor fi iertate, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, de care omul nu se căieşte, nu se pocăieşte. Astfel cele două categorii de păcate: uşoare şi grele pot fi asimilate foarte bine cu „păcate de moarte” şi „păcate nu de moarte” – cum spune şi Sfântul Apostol Ioan.[4]
Avem în această epistolă un îndemn de a contribui şi noi înşine, prin rugăciunea noastră, la trezirea conştiinţei celor care au făcut păcate nu de moarte. Ne îndeamnă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zicând:
„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte –, să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte. Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel rău nu se atinge de el.” (1 In 5, 16 – 18).
Este adevărat că tot păcatul strecoară în suflet un început al morţii. Prin pocăinţă însă omul alungă de la sine păcatul, pierde moartea şi îşi înviază sufletul din morţi. Pocăinţa nu-i doar cel de-al doilea Botez, ci şi întâia Înviere, căci este înviere a sufletului din morţi.
Oricare ar fi păcatul cuiva, dacă se pocăieşte, va învia din morţi. La fel a spus şi tatăl fiului risipitor atunci când l-a întâmpinat pe fiul său care s-a trezit din păcat. A spus despre el:
„Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Lc 15, 32).
Prin urmare, orice păcat pentru care ne pocăim a fost un „păcat de moarte”, iar tot păcatul fără pocăinţă este „păcat de moarte”. Totuşi, „de ce nu trebuie să ne rugăm pentru cel care are păcat de moarte?” – întreabă părintele Iustin Popovici. Şi tot el răspunde:
„Pentru că omul acela, cu toată fiinţa lui, cu tot sufletul lui, cu toată conştiinţa lui, cu toată voinţa lui, a intrat în păcat şi rămâne în el, conştient şi de voie. Nu vrea să-l lepede, nu vrea să-l urască – e deja o «altă moarte», aceea din care nimeni nu mai înviază. Unui asemenea om Dumnezeu nu vrea să-i impună pocăinţa cu sila; nu doreşte aceasta; nu voieşte aceasta – şi nu poate, pentru că este Dumnezeul iubirii.”.[5]
[1] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, p. 55.
[2] Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 389.
[3] Ibidem, p. 394.
[4] 1 In 5, 16.
[5] Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, pp. 107 – 108.
