Evanghelia zilei: Lc 5, 12 – 16
În vremea aceea era Iisus într-unul din oraşe şi iată că un om plin de lepră, văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat, zicând: Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti. Atunci El, întinzând mâna, s-a atins de cel lepros, zicându-i: vreau, curăţeşte-te! Şi îndată s-a dus lepra de pe el. Iar Iisus i-a poruncit să nu spună la nimeni, ci: mergând, arată-te preotului şi du pentru curăţirea ta jertfa, precum a rânduit Moise, spre mărturie lor. Dar şi mai mult străbătea vestea despre Dânsul şi se adunau noroade multe, ca să-L asculte şi să se tămăduiască de suferinţele lor. Iar Dânsul se ducea în locuri pustii şi se ruga.
Păcatul – „lepra” sufetului
La vechii evrei exista credinţa că lepra poate fi vindecată numai de Dumnezeu. De aceea, atunci când regele Siriei l-a trimis pe Neeman leprosul la regele lui Israel, acesta a zis:
„Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu, de trimite el la mine, ca să vindec pe acest om de lepră?” (4 Regi 5, 7).
Drepţii din Vechiul Testament nu puteau decât să se roage lui Dumnezeu, ca El să vindece de lepră. Domnul Hristos, Dumnezeu adevărat, poate să poruncească şi acestei boli îngrozitoare. Astfel, leprosului care îşi mărturiseşte credinţa că El îl poate curăţi, Iisus îi răspunde simplu:
„«Voiesc, curăţeşte-te!». Şi – notează evanghelistul Luca – îndată s-a dus lepra de pe el.” (Lc 5, 13).
Este greu să ne închipuim cât de profundă era durerea acestor oameni. Pentru a trezi compasiunea trecătorilor întindeau spre ei mâini fără degete sau braţe fără mâini. Nu se puteau apropia de oameni. Iar ceea ce li se oferea nu li se putea da în mână. Căci în faţa acestei boli singura formă de apărare cunoscută atunci şi valabilă şi astăzi era izolarea. Leprosul trebuia să stea departe şi totodată să arate prin însăşi înfăţişarea sa că este lepros, ca astfel să fie evitat de cei sănătoşi:
„Leprosul… să fie cu haine sfâşiate, cu capul descoperit, învelit cu pânză până la buze şi să strige mereu: necurat! necurat!… Să trăiască singuratic şi afară de tabără să fie locuinţa lui.” (Lev 13, 45 – 46).
Oamenii nu se atingeau de leproşi, pentru că lepra era o boală molipsitoare, o boală contagioasă; Domnul Hristos fiind Om adevărat şi Dumnezeu adevărat se atinge de ei,[1] şi nu numai că se atinge, dar îi şi vindecă. De regulă, Domnul Hristos după ce-i vindecă pe leproşi, îi trimite la preoţii templului din Ierusalim, pentru că ei erau acreditaţi să constate şi să confirme vindecarea de lepră.[2] Prin urmare bolnavul de lepră avea nevoie de un certificat, de recunoaşterea oficială a vindecării sale.
Un lepros care în mod oficial nu era încă declarat vindecat nu avea voie să se apropie de un om sănătos, lepra fiind, cum am menţionat, o boală extrem de contagioasă. În cazul celor 10 leproşi însă s-a întâmplat un fapt minunat. Ştim că unul din cei 10 era samarinean, deci de alt neam şi de altă credinţă. Acesta văzând că s-a vindecat, nu s-a mai dus la preoţii templului la care fusese trimis, ci s-a întors la Domnul Hristos, recunoscându-i astfel puterea dumnezeiască de a face minuni. Ca fost lepros, care nu avea acte în regulă, risca să fie pedepsit. S-a apropiat totuşi de Domnul Hristos şi i-a mulţumit. I-a făcut închinăciune, iar Hristos i-a dat har peste har:
„Scoală-te şi du-te – îi spune Domnul Hristos – credinţa ta te-a mântuit!” (Lc 17, 19).
Astfel, la darul vindecării trupeşti, Iisus a adăugat încă un dar, infinit mai mare, darul mântuirii.
Domnul Hristos a venit în lume nu ca taumaturg, ci a venit să ne mântuiască, să ne elibereze de povara păcatelor. Din păcate pe Domnul nostru Iisus Hristos îl căutăm mai mult nu ca să ne eliberăm de balastul păcatelor, ci îl căutăm atunci când suntem încercaţi de o boală sau de o neputinţă. Dacă am avea ochi duhovniceşti am vedea că de multe ori păcatele noastre sunt mai respingătoare decât lepra leproşilor. Dacă lepra făcea din oamenii normali oameni fără degete, fără urechi, fără nas, fără mâini, păcatul îl face pe om fără suflet. Un om care trăieşte în păcat, un om care săvârşeşte păcatul este fără suflet. De ce? Pentru că un astfel de om este fără Dumnezeu. Putem să spunem, fără să greşim, că sufletul unui om păcătos este mort înainte de judecată. Ştim că sunt unii oameni care nu vor fi judecaţi. Despre aceasta citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al V-lea. Spune Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (In 5, 24 – 25).
Când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu vor învia. Aici Domnul Hristos nu se referă la cei ce au adormit, ci la noi cei ce suntem vii cu trupul, dar putem fi morţi cu sufletul. „Vine ceasul şi acum este” – adică Domnul Hristos ne cheamă în tot ceasul. Ne cheamă în ceasul de acum; ne cheamă astăzi. Dacă Îi vom auzi astăzi glasul, vom învia. Dar mâine? Pe mâine nu mai suntem siguri. Timpul nostru este timpul prezent, viitorul este al lui Dumnezeu.
[1] Mt 8, 3; Mc 1, 40; Lc 5, 13.
[2] Lev 14, 2 – 31.
