Evanghelia zilei: Mt 15, 32 – 39
În vremea aceea a chemat Iisus pe ucenicii Săi şi le-a zis: milă Îmi este de această mulţime, căci sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi nu au ce să mănânce; iar să le dau drumul nemâncaţi nu voiesc, ca nu cumva să leşine de foame pe drum. Atunci ucenicii I-au zis: de unde să luăm noi, aici în pustie, atâtea pâini, încât să se sature atâta mulţime? Dar Iisus i-a întrebat: voi câte pâini aveţi? Ei I-au răspuns: şapte şi puţini peştişori. Atunci a poruncind mulţimii să şadă jos pe pământ. Şi, luând cele şapte pâini şi peştii, a mulţumit lui Dumnezeu şi, frângând, a dat ucenicilor, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns şapte coşuri pline cu fărâmiturile ce au rămas. Iar cei ce mâncaseră erau ca la patru mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. După aceea a dat drumul mulţimilor; apoi a intrat în corabie şi S-a dus în ţinutul Magdalului.
„Pâine şi peşte”
Evangheliile ne relatează două înmulţiri ale pâinilor. Prima dată Domnul Hristos a săturat 5000 de bărbaţi, în afară de copii şi de femei cu numai cinci pâini şi doi peşti.[1] A doua oară a săturat ca la 4000 de bărbaţi, în afară de copii şi de femei, cu şapte pâini şi puţini peştişori.[2]
Mulţimile de oameni erau atrase de Domnul Hristos. Locuitorii satelor şi oraşelor pe unde Domnul Hristos a trecut cândva, pe unde a trecut făcând bine, se interesau unde este şi ce face. Aşa s-a întâmplat în cazul primei înmulţiri a pâinilor. Domnul Hristos aflând că Irod tetrarhul a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul s-a retras într-un loc pustiu să se roage. Dar – ne spune Sfântul Evanghelist Matei – aflând, mulţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi.[3]
Atunci, Iisus văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii lor. Dar pentru că erau mulţi, s-a făcut seară. Au venit atunci cei doisprezece ucenici la Domnul şi I-au zis:
„Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare.” (Mt 14, 15; Mc 6, 35 – 36; Lc 9, 12).
Iisus însă le-a răspuns:
„N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.” (Mt 14, 16; Mc 6, 37; Lc 9, 13).
Dar apostolii n-au înţeles la ce făcea referire Domnul. Au uitat că în Predica de pe Munte Domnul Hristos i-a fericit pe cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, spunând că aceia se vor sătura.[4]
Aşa s-a întâmplat în cazul celei de a doua înmulţiri a pâinilor, când mulţimile erau lângă Domnul Hristos de trei zile tocmai pentru că flămânzeau şi însetau de dreptate. Au uitat de hrana aceasta trupească pentru că prezenţa Domnul suplinea totul. Dar a venit vremea despărţirii, a venit vremea ca Domnul Hristos să trimită aceste mulţimi înapoi la casele lor. S-a gândit atunci Domnul Hristos să-i hrănească şi trupeşte pentru ca să nu se istovească pe cale. S-a folosit şi atunci, ca şi prima dată, de pâine şi de peşti, hrană esenţială pentru cei ce locuiau de jur-împrejurul lacului Ghenizaret. Aşadar pâine şi peşte, cu o semnificaţie hristologică. Domnul Hristos s-a folosit de această imagine a pâinii ca să spună:
„Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (In 6, 48 – 51).
În ceea ce priveşte cuvântul „peşte” acesta cuprinde în literele sale o învăţătură de credinţă mântuitoare. Ştim că toate scrierile Noului Testament au fost redactate în limba greacă. Or, în limba greacă cuvântul peşte (IJQUS), după iniţialele ce le conţine, s-ar traduce: „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.
Pâinea, ca imagine a întregii hrane, nu are viaţă în sine, pentru că Dumnezeu este principiul vieţii, iar nu caloriile din pâine. În lumea căzută diavolul a reuşit însă să acrediteze ideea că omul trăieşte numai cu pâine. Aceasta este, de altfel, prima dintre ispitele pe care diavolul o întinde Domnului Hristos, în pustiu.[5] Dar Mântuitorul dărâmă această amăgire a diavolului încă de la începutul propovăduirii Sale, arătând că:
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt. 4,4; Lc. 4,4).
„Cuvântul lui Dumnezeu” este Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu. Hrana în sine este moartă şi pentru cine crede că aceasta este sursa vieţii şi o primeşte separat de Dumnezeu, mâncarea este de fapt o comuniune cu moartea.
Aşadar, Dumnezeu este sursa vieţii şi de aceea pâinea cea adevărată „care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii”[6] este însuşi Hristos. El Însuşi se numeşte pe sine „Pâinea vieţii”[7] pentru că este Cel ce ne ţine în viaţă şi ne dăruieşte viaţa cea adevărată. Aşa este numit şi de preot înainte de începerea oricărei Sfinte Liturghii, la rugăciunea punerii înainte din rânduiala Proscomidiei:
„Hristos pâinea cea cerească, hrana a toată lumea.”.[8]
Pâinea cea de toate zilele, pâinea firească pe care Domnul Hristos a înmulţit-o pentru a sătura mulţimile este numai o imagine a Pâinii Vieţii, a lui Hristos care este hrana cea adevărată ce ne ţine în viaţă. Dependenţa noastră de pâinea firească ne descoperă faptul că nu avem viaţa prin noi înşine, ci o primim din afară, ajutându-ne astfel să ne înţelegem propria condiţie. Şi dacă diavolul încearcă să ne facă să credem că pâinea firească este cea care ne dă viaţă Hristos ne descoperă că Pâinea Vieţii, pâinea care ne ţine în viaţă este El Însuşi:
„Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată.” (In 6, 35).
[1] Mt 14, 13 – 21; Mc 6, 32 – 44; Lc 9, 10 – 17; In 6, 1 – 5.
[2] Mt 15, 32 – 39; Mc 8, 1 – 10.
[3] Mt 14, 13.
[4] Mt 5, 6.
[5] Mt 4, 3; Lc 4, 3;
[6] In 6, 33.
[7] In 6, 35.
[8] Liturghier, Rânduiala Dumnezeieştii Proscomidii, Rugăciunea punerii înainte, p. 118.
