Născut la 10 august 1884 la Brăila, cel care va deveni ulterior o voce aparte a socialismului și apoi unul dintre cei care vor denunța comunismul din spațiul sovietic, a fost fiul nelegitim al unei spălătoreste, Joița Istrate și al unui contrabandist de origine greacă, Gherasim Valsamis. A absolvit șase ani de școală primară, pe care a fost nevoit să-i repete în mai multe rânduri, iar în copilărie a fost ucenit de cârciumar, de brutar, dar și ajutorul unui brutar ambulant. Ca angajat pe diferite vase ale Serviciului Militar Român, unde activa ca și cărbunar, a avut ocazia să călătorească foarte mult, orașe precum Constantinopol, Alexandria, Cairo, Paris sau Napoli, numărându-se între destinațiile pe care le-a vizitat. În toată perioada tinereții și a adolescenței, precum însuși mărturisește, a citit cu asiduitate tot ce i-a căzut în mână, fiind un autodidact.

După mai multe texte publicate în revistele de stânga din spațiul românesc, ajunge în Franța, unde, în 1923, publică povestirea Chira Chiralina, prefațată de idolul său, Romain Rolland, un scriitor de stânga important în acel spațiu. Va urma o carieră strălucită, în care romane precum: Poveștile lui Adrian Zoograffi sau Ciulinii Bărăganului vor cunoaște frumoase ecouri în spațiul francez. Pe cât era însă de apreciat acolo, pe-atât de disprețuit va fi în patria sa, unde oameni precum Nicolae Iorga vor trata cu ironie opera lui. Lectura lucrării Chira Chiralina îl va face pe marele istoric român să conchidă, citez: „avem de a face cu un hamal din portul dunărean”. Nici alți autori din spațiul românesc nu vor avea o părere mai bună, influențați fiind de orientarea stângistă a scriitorului.

O vizită la Moscova și Kiev, în anul 1927, va determina o schimbare radicală de perspectivă din partea lui. Va călători din nou în 1929 pe aceste meleaguri. Ceea ce va vedea aici îl va dezgusta profund. Îl va determina să scrie un text, publicat inițial în limba franceză și tradus ulterior, tot în 1929, de către P. Ioanid, în limba română (Editura Cugetarea, București, 1929), intitulat Spovedania unui învins. Paradele organizate de protipendata sovietică, primirile călduroase și celelalte elemente ce vor defini călătoria sa, nu vor reuși să-i abată atenția scriitorului de la adevăratele probleme, pe care comunismul nu reușise să le eradicheze, așa cum a propus. Va nota atunci în paginile memoriilor de călătorie, cu durere:

 „Cum vreți deci să nu blestem ziua când mama m-a născut, când o netrebnică politică, dublată de-o doctrină absurdă, mă desparte acum de ceea ce constituie pivotul credinței mele și-mi acoperă chipul cu voalul unei apostazii care, deși doar aparentă, nu mă face mai puțin mizerabil?

Fiți blestemați, politicieni și dogme, care săvârșiți astfel de crime; care certați oameni de aceleași credințe; care semănați ura în inima fraților umani; care faceți de nerecunoscut chipul aceluiași prieten și care zădărniciți opere ce nu vor fi niciodată create de alți oameni și-n alte timpuri. Fiți blestemați, politicieni și dogme!”  (Panait Istrati, Spovedania unui învins (Rusia sovietică), trad. P. Ioanid, Editura Semne, 2012, p. 107, ediție anastatică după cea princeps de la Cugetarea din 1929).

Abandonat de prietenii săi socialiști, care vor ajunge să –l clasifice drept fascist, scriitorul, ecranizat înainte în Occident și în spațiul sovietic, se va întoarce definitiv în România în anul 1930. Trei ani mai târziu va scrie Omul care nu crede în nimic, ce va aduce noi contestări și va stârni alte polemici. Bolnav de tuberculoză, trist, obosit și marginalizat, se va stinge din viață la 16 aprilie 1935, după ce fusese anterior tratat și la Nisa.

Tradus în 27 de limbi, ecranizat și considerat reprezentativ pentru epoca sa, Panait Istrati, autodidactul va rămâne în istorie nu doar ca un scriitor de stânga, ce va încerca să descrie realitățile românești și să militeze pentru o nouă ideologie, ci și ca omul curajos, care a avut puterea să denunțe erorile unei forme de organizare politică în care a crezut și să-și asume aspre consecințe. De astfel de oameni sinceri, ar avea parcă, astăzi mai mult decât oricând, mare nevoie țara noastră. Poate că nu ar strica, de fiecare dată când răsfoim paginile textelor scrise de el, să înălțăm o rugăciune și să-i admirăm sinceritatea.