Paradoxul predicii de pe munte

de Eseu

1.Dumnezeul dreptăţii în Vechiul Testament

În Sfânta Scriptură, dreptatea are două aspecte principale şi anume:

  • unul absolut legat de Persoana şi de lucrarea lui Dumnezeu şi
  • unul relativ referitor la justiţia omenească, la dreptatea socială.

 

Dreptatea dumnezeiască este desăvârşită, în timp ce dreptatea omenească este adesea alterată, „strâmbă”. Nedreptăţile omeneşti stârnesc mânia şi intervenţia divină. În Vechiul Testament, Dumnezeu reinstaurează (restaurează) dreptatea prin intervenţii directe sau indirecte asupra poporului ales şi a „neamurilor”.Cum în multe fragmente biblice, reinstaurarea dreptăţii este asociată cu ameninţarea şi pedepsirea pricinuitorilor de „strâmbătăţi”( de nedreptăţi) dreptatea este asociată cu mânia divină. Astfel, Vechiul Testament este o adevărată succesiune de intervenţii divine. Dumnezeu pedepseşte poporul înstrăinat de El şi de dreapta sa învăţătură prin vremuri grele de oprimare şi robie şi binecuvintează revenirea acestuia sub autoritatea şi călăuzirea divină. Transpus în faptă, principiul dreptăţii divine, se manifestă prin binecuvântare şi respectiv, pedeapsă, în funcţie de ascultarea sau potrivnicia poporului (respectiv a „neamurilor” din preajma Israelului).

Fiind atotdrept, adică drept în chip desăvârşit, Dumnezeu este garantul dreptăţii, Cel Care instaurează sau re- instaurează dreptatea în relaţia Sa cu poporul ales, cu neamurile, precum şi în relaţiile interumane. Dreptatea divină serveşte drept model ideal pentru dreptatea socială. Din păcate, odată cu căderea omului „dintâi”, cu ieşirea protopărintilor noştri de sub autoritatea şi călăuzirea divină, dreptatea edenică desăvârşită s-a alterat. De la dreptatea cea desăvârşită a stării primordiale s-a ajuns la fărădelegi, la un noian de nedreptăţi.                                                                        Aceste nedreptăţi au stârnit mânia cea îndreptăţit-justificată a lui Dumnezeu. Văzând înmulţirea răutăţilor şi a nedreptăţilor, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Domn atot-drept şi atotputernic, Care îi pedepseşte în mod justificat pe cei care încalcă dreptatea Sa.       „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Fac. 18, 25) Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. (Ps. 45, 6)

În timpul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii S-a manifestat în mod plenar ca apărător al dreptei învăţături şi a conduitei morale care derivă din acesta, ca apărător al poporului ales-atunci când acesta îi rămânea fidel-Dumnezeul dreptăţii a biruit toţi potrivnicii, descoperindu-Se ca protector atotputernic al israeliţilor şi tuturor celor drepţi; chiar dacă aceştia nu făceau parte din poporul ales. Ascultă din ceruri rugăciunile şi cererile lor şi fă-le dreptate! (1Reg. 8, 45).

Dumnezeu a apărat dreptatea in societate, şi a lucrat în mod vădit sau tainic/voalat în sânul poporul Israel şi a neamurilor din străvechiul Orient. Ca Domn al dreptăţii a condamnat asuprirea, oprimarea indiferent de forma ei de manifestare: robie, exploatare, înşelătorie. Să nu căutaţi la faţa oamenilor În judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare- că Dumnezeu este Cel care face dreptate..” (Deut. 1, 17)

În acestă permanentă luptă pentru dreptate, Dumnezeu a avut slujitori devotaţi pe care i-a ales, i-a chemat, i-a sprijinit în misiunea încredinţată. Alături de patriarhii Vechiului Testament (Avraam, Iacob, Iosif) de judecători, Dumnezeu a avut o mulţime de slujitori- profeţi. Domnul va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui. (Is. 11, 4)Ii voi aduce înapoi, şi vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr şi dreptate.” (Zah. 8, 8) „Aşa a vorbit Domnul oştirilor: „Faceţi cu adevărat dreptate şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. (Zah. 7, 9)

Aceşti bărbaţi vrednici ai Vechiului Testament sunt numit de regulă drepţi. Drepţii descrişi de aghiografii Vechiului Testament sunt bărbaţi aleşi, înzestraţi cu calităţi remarcabile.[1] Ei sunt exponenţi şi apărători ai dreptăţii divine, cei care au cunoscut şi trăiesc drepta învăţătură şi au o conduită morală dreaptă. Drepţii Vechiului Testament -fie că sunt patriarhi, judecători, profeţi- au o vocaţie deosebită, au o misiune, o responsabilitate anume. Ei condamnă nedreptatea oriunde se manifestă ea pe plan social- ca exploatare – împilare, pe plan religios- ca idolatrie pe plan moral- ca patimă, ori fărădelege.                                                                                                                   Având o misiune deosebit de complexă şi amplă, proorocii Vechiului Testament sunt ei înşişi oameni ai dreptăţii, drepţi aleşi ai lui Dumnezeu. În Vechiul Testement apar drepţi cu însuşiri particulare; Sfântul Ilie, proorocul neînfricat care a apărat atât dreptatea socială, oferind mare ajutor văduvei din Sarepta Sidonului, cât şi dreapta învăţătură de credinţă şi conduita morală derivată din ea. Un drept neîndreptăţit apare în canonul Vechiului Testament este dreptul Iov  de o soartă potrivnică”      Adeseori dreptatea divină a fost invocată în rugăciune şi frecvent a fost menţionată în psalmi. Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate săracului, inaintea Domnului! (Ps. 82, 3) Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate.(Ps. 96, 13)Lucrările mâinilor Lui sunt credincioşie şi dreptate; (Ps. 111, 7) Dreptatea Ta este o dreptate veşnică, şi Legea Ta este adevărul. (Ps. 119, 142) Ştiu că Domnul face dreptate celui asuprit, dreptate, celor lipsiţi. (Ps. 140, 12) El face dreptate celor asupriţi; dă pâine celor flămânzi: (Ps. 146, 7)

În numele dreptăţii divine israeliţii au fost aspru pedepsiţi prin robie, vremuri de încercare, ori au fost sprijiniţi prin ajutor divin. Deşi toţi bărbaţii aleşi ai Vechiului Testament pot fi socotiţi exponenţi ai dreptăţii divine, voi stărui în mod deosebit asupra Sfântului Ilie Tesviteanul.  omul ai dreptăţii şi ascultării de Dumnezeu.

Când tratăm despre Sfântul Ilie ca despre un om al dreptăţii avem în vedere două aspecte principale ale noţiunii de dreptate: Ne referim la o dreptate exterioară- socială, legată de manifestările în societate ale omului şi de o  dreptate lăuntrică, interioară care se manifestă prin concordanţa dintre voia lui Dumnezeu şi voia omului.

În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Ilie, acesta împlinea atât aspectul exterior- social al dreptăţii, cât şi cel lăuntric al ei. „Era un om drept cu desăvârşire, nu unul care să se arate drept fără a fi ca atare”[2]. “Dreptatea Sfântului Ilie-şi a proorocilor în general, depăşea cu mult dreptatea fariseilor şi a cărturarilor, care se limitau doar la o împlinire formală şi făţarnică a prevederilor Legii Vechi fără a avea o participare lăuntrică. În faţa societăţii, fariseii şi cărturării puteau apărea ca oameni drepţi pentru că formal împlineau Legea şi respectau prescripţiile mozaice de la Ieşire şi Deuteronom. În realitate ”dreptatea lor” era formală şi înşelătoare şi a fost foarte aspru condamnată de către Mântuitorul ( în Predica de pe Munte şi în alte fragmente din Sfintele Evanghelii) [3].

Sfântul Ilie se deosebea de dreptatea formală a fariseilor pentru că la el dreptatea pornea din suflet era “prisositoare şi discretă, aşa cum aşteaptă Dumnezeu de la slujitorii şi aleşii Săi. Dreptatea lui Ilie era o vieţuire după voia lui Dumnezeu şi o atitudine fermă împotriva nedreptăţilor sociale şi strâmbătăţilor morale. Sfântul Ilie condamna “ nelegiuirea” pretutindeni unde o afla: la poporul ales, care era mândru de descendenţa sa (neamul lui Avraam) uitând adesea de obligaţiile pe care le avea faţă de Dumnezeu, la casa regală ( dominată adesea de imoralitate şi practici idolatre)

Aşadar, proorocul Ilie Tesviteanul era un “drept” ( dikaios /dikaios) atât în întelesul extern- social cât şi în cel lăuntric al noţiunii de dreptate.[4]

Pe plan social, Ilie -omul dreptăţii- se afirmă ca o personalitate deosebită ce condamnă idolatria şi imoralitatea în orice formă şi loc ar întâlni-o. Ca “om al lui Dumnezeu” şi al dreptăţii, Sfântul Ilie a intrat în conflict deschis cu regii din Regatul de Nord, deoarece au fost influenţaţi de soţiile lor canaanence/pagâne şi s-au lepădat de credinţa strămoşilor  ajungând să hulească Legea mozaică şi rânduielile ei.

„Sfântul Ilie ca şi ucencicul său Elisei au fost mesagerii dreptăţii divine  şi  au  luptat cu mare râvnă pentru instaurarea acesteia”[5]: în raporturile dintre poporul ales şi Dumnezeu ( unde dreptatea însemna păstrarea credinţei strămoşeşti şi combaterea idolatriei) în relaţia cu casa regală din Israel ( unde i-au mustrat pe regi şi i-au ameninţat cu iminenţa pedepsei divine)  în relaţiile lor cu semenii ( unde s-au dovedit a fi  mereu în slujba dreptăţii şi în sprijinul celor sărmani sau uzurpaţi de drepturile lor fireşti)”[6]

În ce priveşte raportul dintre dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, scrierile Vechiului Testament arată că cele două însuşiri divine s-au manifestat în mod văzut sau tainic (voalat) atât în istoria poporului, ales cât şi în istoria întregii omeniri. Uneori dreptatea şi iubirea s-au manifestart succesiv alteori simultan. Astfel, în vremurile Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii a fost totodată un Dumnezeu al iubirii şi al milostivirii. Astfel, Dumnezeu l-a pedepsiit cu asprime pe Cain, pentru fărădelegea sa (Fac. 4, 10-15), dar l-a ridicat cu trupul la ceruri pe Enoh, omul evlavios (Fac. 5, 24). În numele dreptăţii Dumnezeu a nimicit Sodoma şi Gomora cu ploaie de foc (Fac. 19, 28), dar l-a cruţat pe Lot (Fac. 19, 31). Dumnezeu a pedepsit prin plăgi învârtoşarea inimii faraonului egiptean (Ieşire, cap 8), dar a oferit ajutor şi scăpare neamului oprimat al israeliţilor. Dumnezeu a nimicit lumea înstrăinată de adevăr şi dreptate prin potop (Fac. 6, 17), dar pe credinciosul Noe l-a cruţat împreună cu tot neamul său (Fac. 7, 6). Dumnezeu a pedepsit pe bună dreptate necredinşa poporului ales, îngăduind dezbinarea regatului şi înrobirea poporului, dar a rânduit ca la timpul cuvenit israeliţii să se întoarcă şi să-şi refacă viaţa socială şi religioasă, rezidind cetatea Ierusalimului şi tempul de pe Sion. Căderea poporului în idolatrie a fost pedepsită de Dumnezeu -pe dreptate- cu vremuri grele de secetă[7], dar iubirea şi milostivirea divină a rânduit ca ploaia să ude din nou pământurile Israelului în timpul Sfântului Ilie.[8]     Înşiruirea acestor dovezi de dreptate şi de iubire divină vechi-testamentare este mult mai mare.

O legătură plină de semnificaţii adânci putem trasa între dreptatea Vechiului Testament si Predica de pe munte. „Fericirile”- dar şi alte texte nou-testamentare- arată că dreptatea este o cale spre Împărăţia cerurilor, spre desăvârşire. (Mt. 5, 10) „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este Împărăţia cerurilor”. Fericirea a VIII-a  este asemănătoare cu fericirea a IV-a unde Mântuitorul ne îndeamnă să fim „însetaţi” de dreptate şi ne făgăduieşte vom dobândi cu prisosinţă această dreptate (Mt. 5, 6).

Dreptatea este bine-plăcută lui Dumnezeu. „Dumnezeul dreptăţii” este Acela Care I-a ocrotit pe israeliţi în pelegrinările lor prin pustie şi în împrejurări deosebit de grele le-a fost alături. Hristos, Mântuitorul a adus cu Sine schimbări radicale în sistemul social şi în mentalitatea oamenilor. Creştinismul este o religie a dreptăţii sociale; Iisus Hristos a „revoluţionat” în acest sens lumea: a combătut sclavia, a condamnat exploatarea celor sărmani, a intervenit pentru cei pe care azi îi numim „defavorizaţi din punct de vedere social”, a rânduit ca femeile să fie egalele bărbaţilor. Aceste schimbări radicale nu s-au făcut însă cu uşurinţă. Cei care au fost afectaţi de schimbările presupuse de instaurarea dreptăţii (sociale) creştine, cei care își pierdeau privilegiile, adică intrega oligarhie socială de atunci s-au împotrivit cu îndârjire creştinismului. S-au declanşat persecuţiile, creştinii au fost prigoniţi sistematic şi condamnaţi pentru crezul şi conduita lor şi mulţi dintre ei au devenit martiri. Celor prigoniţi pentru dreptate (pentru dreptatea lui Hristos), Domnul le-a făgăduit însă, Împărăţia cerurilor.

 

  1. Paradoxul Predicii de pe munte

Prin „predica de pe munte”, Mântuitorul vesteşte „Împărăţia lui Dumnezeu”. Această propoveduire săvârşită acum, prin cuvânt dumnezeiesc, va fi întărită de faptele bune şi minunate ale lui Hristos. „Predica de pe munte”- este amplul cuvânt de învăţătură al Mântuitorului, prin care Acesta face cunoscute principiile doctrinare şi morale ale creştinismului.[9]

Predica de pe munte -în varianta extinsăcuprinde capitolele 5, 6 şi 7 ale Sfintei Evanghelii după Matei şi este una dintre cele mai elocvente expresii ale misiunii învăţătoreşti (preofetice) a Mântuirorului. „Iisus Hristos este Învăţătorul Suprem. Hristos este unic şi unică este şi învăţătura Sa, însă această învăţătură divină are multiple aspecte. Hristos este Învăţătorul, dar şi ţinta finală a învăţăturii Sale.”[10]

Nu doar Predica de pe munte-considerată de majoritatea teologilor drept esenţă a învăţăturii creştine”[11]ci întreg sistemul doctrinar şi moral al creştinismului cuprinde numeroase antinomii şi adevăruri paradoxale. Termenul de „antinomie” provine din greaca clasică şi semnifică „aparentă contradicţie” (anti= împotrivă şi nomos= lege, regulă, reglementare). Un sens asemănător are şi noţiunea de „paradox.”[12]

Fiind o învăţătură divină, mai presus de raţiunea omenească, doctrina creştină cuprinde adevăruri de credinţă, adică adevăruri tainice, ce se descoperă omului, pe măsură ce acesta îşi deschide sufletul şi mintea, prin rugăciune şi prin stăruinţe duhovniceşti.                                                    Predica de pe munte nu constituie obiect de studiu şi de profundă cercetare spirituală doar pentru exegeţii Noului Testament şi pentru morala creştină ci şi pentru teologia socială.            Prin Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos a înnoit în chip profund atât relaţia omului cu Dumnezeu, cât şi raporturile dintre oameni, dintre semeni. Mulţi teologi accentuează acest aspect, şi ne arată că rânduind în chip înnoitor relaţia dintre om şi Dumnezeu, Predica de pe munte evidenţiază dimensiunea verticală a teologiei, iar reglementând raporturile interumane (sociale) reliefează o dimensiune orizontală, plină de semnificaţii adânci.

Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne atrag atenţia asupra faptului că în Predica de pe munte, Mântuitorul a făcut referiri clare la poruncile Decalogului (Ieş. cap 20) şi la multe dintre reglementările Legii mozaice, desăvârşindu-le ”Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”(Mt. 5, 17) „Aţi auzit că s-a zis celor de de demult… Eu, însă, vă spun …(Mt 5, 21-22).

Dacă înainte, adică în epoca vechi-testamentară, dreptatea era virtutea scoasă în evidenţă de către aghiografi, acum sfinţii evanghelişti (mai cu seamă Matei şi Luca) ne arată că Mântuitorul pune la temelia relaţiilor interumane iubirea, fraternitatea (universală). Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău degrabă, până eşti cu el pe cale (Mt. 5, 24-25)  Rămânând un Dumnezeu atotdrept, Hristos revelează prin Predica de pe munte, dar şi prin întreaga Sa activitate un adevăr fundamental: dreptatea socială izvorăşte din iubire. Iubirea reprezinţă temelia dreptăţii, a oricărei relaţii sociale juste şi bine- plăcute înaintea lui Dumnezeu.

Exagerând deosebirile dintre Vechiul şi Noul Testament, unii teologi proveniţi mai ales din mediul protestant au afirmat că înainte de Hristos Dumnezeu S-a revelat ca un Domn al dreptăţii, iar în epoca nou- testamentară S-a decoperit ca un Dumnezeu al iubirii desăvârşite. Exegeza biblică ortodoxă nuanţează aceste afirmaţii, arătând că cele două însuşiri divine atotdreptatea şi iubirea desăvârşită se manifestă atât în timpul Vechiului, cât şi al Noului Testament, adicîă în toată istoria mântuirii neamului omenesc.Inspiraţi de textul Sfintei Scripturi şi de cugetarea smerită a Sfinţilor Părinţi, exegeţii ortodocşi subliniază ideea că în lucrarea dumnezeiască atotdreptatea şi iubirea cea nemărginită se îmbină în mod armonios şi tainic[13].

Aflat sub semnul iubirii nemărginite şi desăvârşite a lui Dumnezeu, Noul Testament nu minimalizează dreptatea dumnezeiască, ci o covârşeşte prin manifestarea plenară a iubirii. Ca urmare, în Predica de pe munte, Mântuitorul Hristos a reluat unele dintre poruncile Decalogului şi din reglementările Legii iudaice şi le-a desăvârşit, le-a dat semnificaţii noi, mai profunde din punct de vedere spiritual.

În Predica de pe munte, Hristos Învăţătorul Cel adevărat, a rânduit principial şi concret atât raportul complex al omului cu Dumnezeu, cât şi relaţiile interumane (sociale)

Predica de pe munte are un conţinut foarte cuprinzător şi semnificativ. În afara „Fericirilor”[14] şi a Rugăciunii domneşti, predica cuprinde în varianta mateiană(Mt. cap. 5-7) şi alte elemente esenţiale atât pentru relaţia dintre om şi Dumnezeu, cât şi pentru raporturile interumane. Analizată în mod succint dintr-o perspectivă teologico-socială, Predica de pe munte cuprinde referiri la milostenie, adică la într-ajutorarea socială, numită, azi caritate,. filantropie, „taina fratelui” [15]ori „Liturghie după Liturghie”.[16]

Predica de pe munte -esenţa învăţăturii Mântuitorului- cuprinde numeroase referiri la milostenie, ca mijloc de tămăduire; contrapondere duhovnicească în faţa lăcomiei, iubirii de arginţi de bunuri materiale. Virtutea milosteniei apare în îndemnurile stăruitoare şi faptele Mântuitorului de foarte multe ori, şi în împrejurări importante .  Mântuitorul ne cere în chip insistent „să nu trâmbiţăm” fapta noastră de milostenie, asemeni fariseilor făţarnici, ci să o săvârşim, cât se poate de discret. Milostenia autentică -net diferită de cea farisaică- este o cale spre desăvârşire, spre Împăraţia cerurilor, milostenia(milostivirea noastră) ne învredniceşte de mila divină.(Mt. 6, 1-4 v. 3-4) Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie sâanga ta ce face dreapta ta, că milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”                                                                                                                  Întrajutorării sociale, Mântuitorul i-a adăugat reconcilierea dintre semeni, împăciuirea. Nu doar „făcătorii de pace” numiţi „fii ai lui Dumnezeu”,[17] ci şi cei care se împacă cu semenii „pe cale” sunt oferiţi ca pildă(model) de Mântuitorul. Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău  „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (v. 24-25). În Noul Testament, pacea are mai multe sensuri. Alături de înţelesul ei propriu de pace între naţiuni, apare şi acela de pace socială[18] şi mai ales sensul de pace sufletească Că Impărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Rom. 14, 17)                           Rugăciunea, postul, jurământul au o certă dimensiune socială. Rugăciunea crează şi susţine comuniunea koinonia dintre cei credincioşi. Suntem învăţaţi să ne rugăm Tatălui nostru şi îndemnaţi să-i socotim pe semeni drept fraţi. În Predica de pe munte, fraternitatea nu este o simplă noţiune teoretică, ci este o realitate. Raporturile de frăţietate dintre toţi oamenii, exlud judecarea şi condamnarea semenului; Hristos Mântuitorul ne îndeamnă să conştientizăm şi scoatem bârna din ochii duhovniceşti înainte de a  sesiza paiul din ochiul semenului.                                                                         Prin Predica de pe munte, dar şi prin întreaga Sa învăţătură şi făptuire. Mântuitorul a reliefat faptul că relaţia noastră cu Dumnezeu influenţează raportul cu semenul (legăturile cu semenii noştri) Credinţa se revelează prin mulţimea faptelor bune, a iubirii revărsate asupra semenilor. Pomul cel bun se cunoaşte după roadele sale cele bune, iar cel rău sau lipsit de roade(= fapte) trebuie să ia aminte la securea şi focul mistuitor.” (Mt. 7, 17-19) (Orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele;Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.)

Relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu confraţii nu trebuie să se reducă doar la vorbe ci  trebuie potenţată de fapte bune. (Mt. 7, 21): „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. Faptele bune săvârşite asupra aproapelui sunt o dovadă a credinţei noastre tari şi a dorinţei de a intra în Împărăţia cerurilor. “Între credinţa pe care o mărturisim şi prin care Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi faptele cele bune pe care suntem datori să le săvârşim, există o legătură foarte strânsă… atât prin credinţă, cât şi prin fapte se manifestă comuniunea cu Hristos”. [19]

Punct culminant al Predicii de pe munte, porunca iubirii universale scoate în evidenţă faptul că la temelia relaţiei noastre cu Dumnezeu şi respectiv cu toţi semenii trebuie să stea iubirea. În mod paradoxal, antinomic[20] suntem îndemnaţi stăruitor să ne iubim vrăşmaşii. Porunca acesta pare potrivnică logicii umane şi tuturor raţionamentelor omeneşti. Dacă, însă, ne-am iubi doar binefăcătorii şi ne-am detesta potrivnicii, ne-am asemăna întrutotul vameşilor şi păgânilor („neamurilor”) (Mt. 5,  46-47) „Că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?”.

Paradoxul Predicii de pe munte constă în aceea că Hristos, Învăţătorul cel adevărat, depăşeşte logica omenească şi abrogă multe dintre raţionamentele omeneşti şi vechile reglementări („ochi pentru ochi”= Legea Talionului) pentru a instaura şi aplica porunca iubirii desăvârşite şi universale. Hristos- Învăţătorul cel desăvârşit- a extins- în chip paradoxal- sfera iubirii Dacă în Vechiul Testament, dreptatea impunea iubirea conaţionalilor şi binefăcătorilor, în Noul Legământ, în sfera iubirii sunt incluşi toţi oamenii, chiar şi vrăşmaşii.

Cele două dimensiuni duhovniceşti ale Predicii de pe munte,) dimensiunea verticală- teologică reprezentată de relaţia dintre omul credincios şi Dumnezeu şi dimensiunea orizontală/ socială reprezentată de relaţiile interumane se îmbină reciproc. Între cele două planuri există o interdependenţă semnificativă.

Iertând greşelile greşitilor noştri, dobândim iertarea divină. Învârtoşarea ( =împietrirea) inimii noastre aduce ne-iertarea. Hristos Mantuitorul ne arata limpede ca faptele noastre, modul nostru de a ne comporta cu semenii se reflecta adanc în relatia pe care o avem cu „Tatal nostru Cel din ceruri”. Aşadar, în versetul (Mt. 5, 16) apare, deja, clar această expresie care sintetizează în modul cel mai potrivit relatia care trebuie să se stabiliească între noi şi Dumnezeu. Omul trebuie sa fie mereu conştient de raportul său de filiatie duhovnicească în relaţia cu Dumnezeu.”[21]Mt. 6, 15: „Iar de nu veţ ierta oamenilor greşalele lor, nici Tată vostru nu vă va ierta greşealele voastre”.

Mila/milostivirea noastră invocă şi dobândeşte mila dumnezeiască.  Judecând cu asprime greşelile greşiţilor noştri vom fi judecaţi; Cu măsura cu care măsurăm ni se va măsura. Acestor adevărate principii de convieţuire socială (milostivire/ filantropie, împăciuire/reconciliere), le putem adăuga o altă „regulă de aur” (Lc. 6, 31) Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”

La Mt. 7, 12 avem „regula de aur” a creştinismului şi a oricărei orânduiri, regula care stă la baza oricărei morale sociale. Mântuitorul exprimă în cuvinte puţine, dar foarte cuprinzătoare întreg adevărul Legii şi al proorocilor: ” Că toate cate voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor…”.  După cum se observă cu uşurinţă înţelepciunea cuvintelor Mantuitorului a pătruns treptat în tezaurul cugetării popoarelor creştine şi vorbele Mântuitorului au luat treptat forma unor proverbe: Poporul nostru exprimă adevărul cuprins la Mt. 7, 12 într-o formă folclorică: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face.”[22]

În timp ce varianta mateiană a Predicii de pe munte cuprinde trei capitole (Mt. 5-7), varianta lucanică a acesteia este mult mai restransă.(Lc. 6, 20 -49) [23]

Sfântul evanghelist Luca nu a cuprins în fragmentul anterior menţionat toate elementele predicii precizate în varianta mateiană. Cu toate acestea, Sfântul Luca a reuşit să sintetizeze învăţăturile Mântuitorului şi să le expună în termeni clari. Luca a accentuat mai ales aspectul social al Predicii Solidar cu săracii şi toţi năpăpstuiţii, aghiograful Luca i-a fericit pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe de o parte; Pe de altă parte, în mod antitetic a alăturat celor patru „fericiri” patru „vai”-uri în care-i deplânge pe cei bogaţi, pe cei sătui… pe cei care sunt „grăiţi de bine”- adică lăudaţi-, precum proorocii mincinoşi cei de odinioară (Lc. 6, 20-25).

Sfântul evanghelist Luca scoate în evidenţă câteva adevăruri paradoxale ilogice pentru raţiunea omenească dar conforme logicii divine:[24]

Bogaţii îşi primesc mângâierea (pe pământ) dar vor fi săraci şi lipsiţi de mângâiere în veşnicie.Vor fi răsplătiţi de Dumnezeu la fel ca şi cei smeriţi ce fac milostenie într-ascuns, tainic, departe de ochii semenilor(Lc. 6, 24).

Anunţând principii doctrinare şi morale clare şi înnoitoare, Predica de pe munte anticipează transformările sociale radicale şi profunde petrecute ulterior în Biserică şi îm societate.Teologii  arată că ea cuprinde o serie de înnoiri paradoxale: Într-o societate sclavagistă, Hristos  afirmă că toţi oamenii sunt fraţi, şi trebuie să se comporte ca atare(făcând abstracţie de originea şi statutul lor social) Mântuitorul enunţă egalitatea socială dintre femeie şi bărbat, într-un mediu oriental patriarhal;de asemenea îi fericeşte pe „făcătorii de pace” într-o lume dominată de războaie.

Aşadar, Hristos, Învăţătorul Suprem, a învăţat astfel mulţimile, cum nimeni nu o mai făcuse vreodată şi oamenii „erau uimiţi de adevărul şi înţelepciunea Lui; Că îi învăţa ca Unul Care are putere, iar nu precum îi învăţau cărturarii lor.”  (Mt. 7, 28-29)

 

  1. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”- lecţia realismului filantropic

După cum am precizat anterior, dreptatea şi iubirea.- două atribute divine manifestate plenar în decusul istoriei mântuirii se susţin şi armonizează reciproc. Pe săraci îi avem întotdeauna cu noi- arăta Mântuitorul, precizând totodată că(oricând le putem face bine) – (Mt. 26, 11; In. 12,8). Mântuitorul Hristos nu adresează aceste cuvinte doar doar celor prezenţi la aceasta scenă biblică sau contemporanilor Săi, ci tuturor celor ce cred în El. Mântuitorul încurajează şi permanentizează facerea de bine, milostenia precizând că filantropia trebuie să-i vizeze în primul rând pe cei săraci. În alte texte nou-testamentare, Hristos menționează în mod clar cine sunt fraţii mai mici,[25] (aceşti neînsemnaţi fraţi Mt 25, 45) adică cei asupra cărora trebuie să ne revărsăm iubirea, compasiunea, buna–făptuire. Potrivit învăţăturii Mântuitorului, activitatea filantropică (numită milostenie, faptă bună, întrajutorare, caritate) reprezinta unul dintre imperativele cele mai semnificative si actuale  ale Bisericii.

Despre milostenie şi despre faptele milei săvârşe în beneficiul săracilor şi a tuturor celor aflaţi în nevoi putem trata şi în context vechi testamentar. În acest sens, textele biblice sunt foarte clare [26]. Cele mai multe dintre ele îi vizeză pe săracii din neamul ales, precum şi pe străinii stabiliţi în cetăţile şi ţinuturile Israelului. „El nu caută la fala celor mari şi nu face deosebire între bogat şi sărac, pentru că toţi sunt lucrarea mâinilor Sale. (Iov. 34, 19 ): „Ochii Domnului spre sărac privesc (Ps .11, 4)”Iar eu sărac sunt şi sărman; Domnul se va îngriji de mine. Ajutorul meu şi apărătorul meu eşti Tu; Dumnezeul meu nu zăbovi. (Ps. 40, 17)”Omul blând va fi binecuvântat, căci din pâinea lui dă celui sărac. (Sol. 22, 9)

Spre deosebire de aceste fapte de milostenie, rânduite de Legea mozaică (legate mai ales de poporul ales şi de străinii stabiliţi în Israel, Mântuitorul arată că filantropia(jilanqropia  adică iubirea de om/de semen jilεω= a iubi; anqropσς = om-trebuie să aibă deschidere şi cuprindere universală. Orice om este aproapele nostru- ne arată pilda Samarineanului milostiv (Lc. 10, 30-37) şi multe alte texte neo-uestamentare. Spre deosebire de faptele de milostenie săvârşite în văzul tuturor „de ochii lumii” de făţarnicii farisei, faptele filantropiei creştine trebuie să fie discrete,[27] dezinteresate, străine de slava lumească „Să nu înjosiţi pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătoriilor?” (Iacov. 2, 6) „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (Apoc. 3, 17) „Căci pe săraci totdeauna ii aveţi cu voi, (şi oricând le puteşi face bine) dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; (Mat. 26, 11). (In. 12, 8) „Când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, (Lc.14:13) „Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi indată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputinciosi, şi pe orbi, şi pe schiopi adu-i aici”. (Lc. 14, 21). Bine – ştiind că termenul „sărac” apare frecvent în paginile Sfintei Scripturi. Având felurite semnificaţii se impune o scurtă interpretare a lui.  “Sărăcia (πτώχειια)[28]este paradoxală”- scria în urma cu câteva decenii Î.P.S. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului… sărăcia considerată de majoritatea istoricilor şi sociologilor drept calamitate, apare la cei dintâi creştini şi la călugări drept autentică virtute, „ca norma de viaţă, ca ideal de realizat”[29].

Termenii de sărac (πτώχος) respectiv, sărăcie (πτώχειια) au în context biblic (şi mai ales în contextul operelor patristice) sensuri multiple. Exista desigur, un sens propriu referitor la starea materială în care se găseau numeroase persoane, şi un sens spiritual-metaforic. Cele două noţiuni sunt în diametrală opoziţie cu termenii “bogat, bogăţie care la rândul lor, au atât un sens propriu, cât şi unul figurat.

“În sens propriu, sărăcia este înţeleasă ca lipsă materială. Nu doar persoanele particulare- în speţă primii creştini- trăiau în sărăcie, ci şi numeroase comunităţi- Biserici locale”[30].

“În învăţătura lui Hristos se arată că bunurile materiale nu sunt neapărat rele, ci mai degrabă primejdioase. Cei săraci sunt de regulă mai fericiţi decât bogaţii, pentru că realizează mai uşor dependenţa lor de darurile lui Dumnezeu. Bogăţia trebuie pusă în sprijinul sărmanilor cărora trebuie să li se ofere ajutor material (Lc. 18, 22)”.[31]

După cum ne arată istoria bisericească şi cea universală, primii creştini făceau parte- de regulă- din cele mai sărace categorii sociale. Ca urmare, despre Bisericile din Macedonia şi Ahaia , “Apostolul neamurilor” scria că se află ele însele într-o sărăcie adâncă ”în mari lipsuri materiale”, dar cu toate aceste au strâns ”peste puterile lor” alimente, bani, îmbrăcăminte (II Cor. 8, 2-3) pentru a-i ajuta pe “sfinţii de la Ierusalim” (Rom. 15, 26; Gal. 2, 10). Colecta pe care creştinii din Nordul Greciei şi din Peloponez- Ahaia au strâns-o pentru fraţii lor ierusalimiteni era expresia sacrificiului şi a iubirii lor. Îndemnate stăruitor de Apostoli, de ucenicii şi ulterior de succesorii lor (episcopi, preoţi şi diaconi) Bisericile primelor veacuri îşi ofereau în mod reciproc sprijin material, desfăşurând activităţi filantropice atât în sânul comunităţii, cât şi în afara ei. Această realitate a fost remarcată şi în cronicile vremii: Plinius, Lucian de Samosata precum şi Iulian Apostatul au recunoscut că creştinii ”galileenii”  au grijă nu numai de cei mai sărmani membrii ai Bisericii, ci şi de ceilalţi sărmani ai cetăţii. Faptul că aceşti oameni erudiţi, dar ostili faţă de creştinism, menţionau lucrarea de caritate desfăşurată de Biserică este foarte semnificativ. Au recunoscut o realitate indubitabilă, care trezea îngrijorarea autorităţilor romane şi-i punea pe gânduri pe mulţi dintre păgâni. Filantropia Bisericii a fost unul dintre factorii care au favorizat şi accelerat aderarea la creştinism a păgânilor din Orient şi bazinul mediteranean. Filantropia Bisericii a fost “una dintre cauzele care au înlesnit răspândirea creştinismului”[32].

Faptele de milostenie făceau ca creştinii din epoca primară să se îmbogăţească în  Dumnezeu (II Cor. 8, 9) deşi pe plan social erau săraci, oprimaţi, dispreţuiţi de cei bogaţi [33].

Mântuitorul Hristos a binevestit săracilor (Mt. 11, 5; Lc. 4, 18; 7,22) le-a purtat o grijă deosebită şi S-a identificat cu suferinţele lor. Astfel a interpretat milostenia şi binefacerea către săraci- ca mare câştig duhovnicesc pentru săvârşitorii lucrării filantropice. Prin fapta de milostenie câştigau atât primitorii- care erau izbăviţi de sărăcie, dar şi săvârşitorii care sărăcind material, se îmbogăţeau duhovniceşte. Astfel sporea coeziunea internă a comunităţii creştine; manifestându-şi mila şi iubirea faţă de cei mai sărmani membrii ai Bisericii, creştinii dovedeau că înţeleg şi experiază învăţătura Mântuitorului şi dădeau o pildă ziditoare de suflet tuturor, chiar şi păgânilor.

Mântuitorul a îndemnat bogaţii Israelului la fapte de milostenie, indicând şi cine trebuie să fie beneficiarii acestora. “Când faci ospăţ mare sau cină, cheamă săracii, neputincioşii, şchiopii şi orbii şi fericit vei fi când nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea morţilor” (Lc. 14,13-14). Bogatului care voia să fie desăvârşit din punct de vedere duhovnicesc şi care împlinise poruncile şi dispoziţiunile Legii mozaice, Mântuitorul i-a recomandat “să-şi vândă avuţiile şi să le împartă sărmanilor „pentru a dobândi comoară în cer “ (Mt. 19, 21; Mc. 10, 21; Lc. 18, 22); Orice faptă făcută în numele lui Hristos pentru cei săraci era considerată ca fiind săvârşită pentru El Însuşi (Mt. 19, 42; 25, 30-40). Hristos a preţuit bănuţul văduvei, oferit la templu din jertfelnicie şi credinţă, l-a apreciat mai mult decât daniile bogaţilor (Mc. 12, 42-43; Lc. 21, 2-4).

Mântuitorul a avut grijă de cei sărmani, i-a miluit, a săvârşit minuni asupra lor tămăduindu-le ori ameliorându-le suferinţele. A lăsat această grijă faţă de sărmani Bisericii, adică Apostolilor, ulterior succesorilor acestora (FA. 2, 42-46). Biserica primară a organizat agape, colecte, lucrări filantropice (FA. 6, 1-5). Diaconilor le-a fost încredinţată- în mod special- această misiune. Bisericile dintre neamuri şi, mai cu seamă, comunitatea creştină de la Ierusalim s-au bucurat de milostenia celorlalţi creştini, care la rândul lor erau sărmani, dar ofereau cu jertfelnicie şi generozitate sprijin material şi duhovnicesc (Mt. 26, 11; Mc 14, 5; Ioan 12, 5; 13, 29; Rom. 15, 26; I Cor. 16, 2- 3; II Cor. 8, 2- 3; Gal. 2, 10).  [34]

Cu toate că Mântuitorul a fost un adevărat prieten şi ocrotitor al săracilor şi în pildele Sale i-a condamnat adesea pe bogaţii nemilostivi, El nu a contestat niciodată dreptul de proprietate al creştinului. Mântuitorul nu a socotit averea ca pe o piedică insurmontabilă în calea mântuirii, însă a arătat mereu că ea trebuie folosită cu înţelepciune şi pusă permanent în sprijinul aproapelui prin acţiuni filantropice.

Una dintre modalităţile concrete de făptuire a milosteniei, prilej însemnat de comuniune şi de ajutorare a sărmanilor era agapa. Agapa (αγαπη) înseamnă- în sens primar- iubire frăţească, iubire experiată prin fapte. Desemnează un obicei încetăţenit de către Apostoli în comunitatea creştină de la Ierusalim unde începuse viaţa de obşte şi se ajunsese la comuniunea bunurilor. Creştinii îşi împărţeau alimentele la sfârşitul Sfintei Liturghii, mâncând împreună.[35] Agape sunt menţionate şi în comunitatea de la Corint (I Cor. 11, 20) precum şi în Bisericile din provincia Ahaia. Agapele aveau caracter sacru şi urmăreau în mod deosebit sporirea solidarităţii intercreştine, între credincioşii de diferite categorii sociale (Iuda 17).

“Diaconia” sau filantropia creştină este “o expresie concretă a iubirii de Dumnezeu ţi de aproapele: credinţa şi slujirea trebuie văzute ca un întreg, nu separat. In acest sens, filantropia face parte din misiunea şi slujirea Bisericii” [36]

Filantropia este slujirea prin excelenţă. Ea ne apropie de Mântuitorul Hristos şi de Sfânta Treime, dar în acelaşi timp ne apropie şi de semenii noştri. Sfinţii Părinţi descriau foarte plastic şi sugestiv această realitate: înfăţişându-L pe Dumnezeu sub chipul unui cerc, iar pe oameni în chip de linii care tind şi converg spre centrul acestui cerc. Pe măsură ce oamenii se apropie de Dumnezeu, ei se apropie şi unul faţă de altul; distanţele dintre ei se reduc şi dispar.

Slujirea aproapelui aflat în “nevoi şi suferinţe” a fost confirmată de către cuvintele Mântuitorului: “Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia foarte mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut” ( Mt. 25, 40). Săvârşirea binelui (fapta cea bună) apare ca şi condiţie strict necesară pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. „Credinţa fără de fapte moartă este” ( Iac. 2, 26) Atunci, când Dumnezeu va judeca faptele şi cugetul omului, milostenia, manifestată prin săvârşirea faptelor bune va avea o importanţă deosebit de mare. (Mt. 25, 44)

Implicarea socială a Bisericii noastre derivă din atitudinea Mântuitorului faţă de sărăcie şi faţă de cei săraci. “Filantropia- jilanqropia gr.= “iubirea de aproapele” era o dovadă a apartenenţei unei anumite persoane sau a unei comunităţi locale la Biserica lui Hristos; iubirea de aproapele şi exprimarea ei prin faptă bună, de milostenie fiind una dintre principalele caracteristici ale Bisericii.”Cel ce nu săvârşeşte dreptatea nu este din Dumnezeu şi nici cel care nu-l iubeşte pe fratele său” ( I In. 3, 10).

 

[1] Vezi: Pr Prof D. Abrudan,”Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii”, în Mitropolia Ardealului, nr 3- 4/ 1983, p. 18,

[2] Eliane Poirot, Sfântul Prooroc Ilie în cultul bizantin, Ed Deisis, Sibiu, 2002, p. 150.

[3] Pr. prof dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, p. 136.

[4] Pr. Constantin Necula, Ascultă, Israel. Activitatea învăţătorească a profetilor Vechiului Testament, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2004, pp. 50-51.

[5] Eliane Poirot, Sfântul  Ilie Proorocul- arhetipul monahului/ Pentru o primenire profetică a monahismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999 (trad. de prof. Marilena Andrei) p. 27.

[6]via lui Nabot” III Regi cap. 21.

[7] D Abrudan,”Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii în  Mitropolia Ardealului nr 3-4/ 1983, p.21.

[8] E. Poirot, Sfântul  Ilie Proorocul- arhetipul monahului/ Pentru o primenire profetică a monahismului, p. 77.

[9] Vasile Mihoc, Studiul Noului Testament, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 237.

[10] Ioan Mircea, Dicţonar al Noului Testament,  EIBMBOR, Bucureşti,1995, p. 335.

[11] Î P. S. Nicolae Mladin, Morala creştină, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti. 1980, p. 312.

[12] Paradox (para=lângă, alături  doxa=părere, opinie, invăţătură) Paradox= enunţ aparent contradictoriu, dar real şi demonstrabil

[13] Aşadar, în Vechiul Testament avem nemumărate dovezi ale iubirii divine, iar în paginile nou-testamentare se reflectă chipul unui Dumnezeu viu, atot-drept şi (atot-)milostiv.

[14] Mt. 5, 7 ne spune că cei milostivi se vor milui. Aici, ni se arată mai clar decât cu alte prilejuri că Dumnezeu ne va dărui răsplată ţinând seama de modul în care ne purtăm cu semenii noştri. Dumnezeu vă darui mila Sa, celor care( la rânnul lor) s-au arătat milostivi faţă de aproapele. Aşadar, relaţia noastră cu Dumnezeu este luminată sau întunecată de faptele bune, sau respective, de păcatele pe care le săvârşim.

[15] Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renaşerea, Cluj, 2002, p. 101.

[16] Ion Bria, Liturghie după Liturghie-O tipologie a măturisirii creştine astăzi. Ed. Athena, Bucureşti, 1996.

[17] Făcătorilor de pace li acordă onoarea deosebită de a fi numiţi „fiii lui Dumnezeu” (Mt. 5, 9), deoarece Dumnezeu iubeşte pacea (In. 20,19u; Lc.7,50; Gal.4, 16), fiind pe drept numit „Dumnezeul păcii” (Rom. 15, 23), „Dumnezeul dragostei şi al păcii” (II Cor. 13, 11). Evanghelia lui Hristos este numită „Evanghelia păcii” (FA.10, 36 şi Efs. 6, 15). „Pacea” are în Noul Testament mai multe sensuri. Apare cu înţelesul de pace socială şi mai ales sensul de pace sufletească. Pr.prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 279

[18] Iosif Ferenţ,  Elemente fundamentale de morală creştină, Editura Universităţii din Oradea, 2006, p. 312.

[19] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 59.

[20] Mircea Basarab. Ermineutica biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Oradea, 1995, p. 29.

[21] Conf. Sf. Ioan Gură de Aur în Morala creştină vol. II, EIBMBOR, Bucureşti 1980 p. 312.

[22] Pr.prof.dr. Constantin Galeriu, Rugăciunea „Tatăl nostru-tâcuiri, Ed. Harisma, Bucureşti,2002, p. 35

[23] Exegeţii Noului Testament înţeleg prin termenul clasic de „predica de pe munte” invăţăturile transmise de Mântuitorul şi cuprinse în Sfânta Evanghelie după Matei (cap. 5-7), respectiv Lc. 6, 20-49. Această cuvântare deosebit de amplă a Mântuitorului a fost rostită în faţa mulţimilor şi a ucenicilor Săi. Cuvântarea cuprinde invăţături, principii şi exemplificări normative pentru doctrina şi morala creştină.

[24] În Evanghelia după Luca săracilor li se făgăduieşte Împărăţia cerurilor, (Lc. 6,20), flămânzilor li se promite că se vor sătura, cei care plâng vor fi în sfârşit veseli(Lc. 6, 21) şi mare răsplată li se va celor care vor fi detestaţi, izgoniţi, batjocoriţi şi lepădaţi „din pricina Fiului Omului”  (Lc. 6, 22). În mod antitetic sunt condamnaţi bogaţii, care îşi capătă pe pământ „mângâierea” şi nu mai pot nădăjdui într-o răsplată cerească; de asemenea sătuii pământului vor ajunge să flămânzească, cei care râd azi- adică în această existenţă pământească- vor plânge în veşnicie şi se vor tângui amarnic (Lc. 6, 24-25) Sfântul Evanghelist Luca încheie acest fragment cu un avertisment: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Că tot aşa făceau proorocilor mincinoşi…(Lc. 6, 26).

 

[25] Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Mt.25:40)

[26] „De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă”. (Ieş.22,25)           „Dacă însă acela va fi sărac şi nu-i va da mâna, să ia numai un berbec pentru jertfa de curăţirea sa, să aducă o efă de faină de grâu, amestecată cu untdelemn pentru darul de pâine, un log de untdelemn! (Lev.14:21) (Lev.27:8)                  „Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l da Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac; (Deut.15:7)                                                                                                                                                                                          „Să nu nedreptăţeşti pe sărac şi pe cel lipsit dintre fraţii tăi sau dintre străinii care sunt în pamantul tau şi în cetatile tale. (Deut.24:14

[27] „Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat rasplata. Tu insă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie Mt. 6,1-4)

[28] (SĂRAC, SĂRĂCIE πτώχος, πτώχειια)

[29] Î.P.S dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, , Ed. „Tipografia eparhială”, Sibiu, 1995, p. 125.

[30] Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, p. 458.

[31] Dicţionar Biblic, Ed.”Cartea creştină”, Oradea, 1995, pp.1169-1170.

[32] Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Intitutului Biblic Bucureşti, 2004, p. 15.

[33] Dicţionar enciclopedic al Bibliei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 214.

[34] Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, p. 458.

[35] Dicţionar cultural al Bibliei, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 124.

[36] Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie- coordonate pentru o strategfie misionara, Ed. Renaşterea, Cluj, 2002, pp. 120-121.

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...