Părintele Alexander Schmemann și spiritualitatea liturgică

Timpurile actuale reflectă întoarcerea la vechea definire a omului prin el însuși, în încercarea disperată de separare a lumii de jos față de cea de sus, de izolare a lui Dumnezeu într-un cer îndepărtat și inaccesibil, și, în consecință, de reducere a religiei la un fenomen strict social. Ca răspuns la o astfel de criză, Părintele Alexander Schmemann propune o soluție aproape stranie și nerealistă, cel puțin dintr-o perspectivă strict pragmatistă. Acesta îndeamnă: „Să ne îndreptăm atenţia nu asupra analizei elementelor componente ale crizei, ci asupra Tainei Euharistiei, asupra Bisericii care trăieşte prin această Taină. Cred că tocmai aici, în această Sfânta Sfintelor a Bisericii este izvorul renaşterii aşteptate, prin înălţarea Bisericii spre Cina Domnului în Împărăţia Lui. Cred, după cum a crezut întotdeauna Biserica, că această înălţare începe odată cu ieşirea din lumea aceasta desfrânată şi păcătoasă, odată cu toată grija cea lumească să o lepădăm. Chemarea Bisericii nu este să rezolve deşertăciunea ideologică şi tumultul lumii, ci chemarea Bisericii în lume este darul Cerului, care este şi izvorul slujirii ei”[1]. Ceea ce el propune este întoarcerea la acea trăire liturgică care a caracterizat Biserica la începuturile sale.

Părintele Alexander Schmemann, fiul unor ruși albi aristocrați, se naște la Revel, în Estonia, în anul 1921. Curând după nașterea sa, la doar șapte ani, se mută împreu­nă cu familia la Paris. Urmează cursurile de cadeți, iar la începutul războiului, intră la Academia Teologică Sfântul Serghie, unde va rămâne 12 ani, prima perioadă ca student, apoi ca profesor de Istoria Bisericii. Aici i-a avut ca mentori pe Părintele Serghei Bulgakov, pe care îl venera, și pe Părintele Nikolai Afanasiev, care l-a influențat mult în direcția unei ecleziologii euharistice. În anul 1943 se căsătorește cu Juliana Osorguine, iar trei ani mai târziu este hirotonit preot pentru biserica din Clamart, alături de apropiatul Părinte Kiprian Kern, cel care îi va deveni și părinte duhovnicesc. În anul 1951 pleacă în SUA, urmându-l pe Părintele George Florovski, și devine profesor la St Vladimir’s Theological Seminary, unde va ocupa și poziția de decan pentru mai bine de 20 de ani. Materia sa de bază era Istoria Bisericii.

Mai bine de jumătate din viața sa o petrece în SUA și influența sa profundă începe din această zonă, atât în spațiul academic, cât și în cel pastoral, căci devine „o voce distinctă și sonoră a Ortodoxiei în țara sa adoptivă”[2], dar și în afară. Deși nu a fost printre membrii fondatori ai Institutului St. Vladimir, viziunea sa a fost determinantă în dezvoltarea acestei prestigioase instituții. A fost fidel țării sale de adopție, dar nu și-a uitat nici țara și cultura acesteia, autorii ruși fiind cunoscuți de el și studiați în detaliu. În același context, ani de-a rândul, ține săptămânal o predică în limba rusă difuzată în țara natală de Radio Liberty, ceea ce l-a făcut cunoscut și acolo. Participă activ și la nivel instituțional la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din America (OCA), de către Patriarhul Moscovei.

Preocuparea sa majoră a fost teologia liturgică, un domeniu destul de nou pentru acea vreme, întrucât era considerată mai degrabă legată de un cult al Bisericii și mai puțin având un conținut teologic. Această preocupare se înscrie în mișcarea mai generală de redescoperire patristică (sinteza neopatristică) în contextul noii viziuni occidentale propuse de Conciliul II Vatican. Reforma liturgică ortodoxă, față de cea occidentală, bazată pe înlocuirea liturghiilor vechi cu altele „revizuite”, prevedea întoarcerea la tradiție. Cele mai cunoscute lucrări în această direcție sunt „Introducere în teologia liturgică”, „Pentru viața lumii”, „Postul Mare”, „Din apă și din Duh”, și „Euharistia – Taina Împărăției”; sau „Biserică, lume, misiune”, încercând aici o repunere în discuție a locului Bisericii în societatea contemporană. Acestora se adaugă și o colecție de trei volume de predici, evidențiind văditul caracter pastoral al scrierilor sale.

Trece la Domnul în anul 1983, după o viața închinată atât vieții academice, cât și celei pastorale.

Teza principală pe tot parcursul operelor sale poate fi exprimată astfel – nu există teologie decât integrată liturgic, în sensul de experiență a Împărăției, și de aici vorbim de o spiritualitate liturgică. Teologia academică nu poate exista de sine stătătoare, ci reprezintă o expresie obiectivă a unei credințe personale, în sensul de reală, accesibilă și necesară, manifestată în liturghia Bisericii. De aceea militează răspicat pentru o renaștere liturgică, aceasta fiind condiția pentru a ieși din criza actuală: „Taina Euharistiei, încadrată organic în Sfânta Liturghie, constituie esenţa vieţii creştine, a lumii şi a darului unui cosmism luminos care întrepătrunde întreaga Biserică a lui Hristos: unirea nedespărţită, neîmpărţită şi neamestecată a lui Dumnezeu cu făptura… Soluționarea crizei din Biserică şi din lume trebuie să înceapă prin restabilirea Sfintei Euharistii la valoarea şi semnificaţia ei reală, de Taină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot ceea ce priveşte Euharistia priveşte Biserica şi orice neajuns din Liturghie se reflectă asupra credinţei şi asupra întregii vieţi a Bisericii şi a omenirii. Dar, numai lucrând şi primind Sfânta Euharistie în comuniune, în Adunarea Bisericii, această Taină a tainelor îşi va ajunge ţelul ca să ne unească unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh, să ajungem preoţie împărătească, popor agonisit de Dumnezeu… părtaşi firii dumnezeieşti, pentru ca întreaga făptură să revină la viaţa cea voită şi dăruită de Creator: Dumnezeu totul în toate[3].

Liturghia nu este doar una dintre lucrările Bisericii, ci este însăși viața sa, toposul unde omul devine părtaș vieții lui Dumnezeu Însuși. Liturghia înseamnă aducere aminte de faptele mântuitoare ale lui Hristos (anamneză), dar nu, pur și simplu, la modul comemorativ, ci ca eveniment accesibil la timpul prezent (prin intermediul epiclezei), și deschis totodată înspre Împărăția eshatologică a lui Hristos. Hristos se face accesibil, se împărtășește omului sub cele două forme – cuvânt și euharistie, pe structura celor două momente ale liturghiei. Și de aici cele două accente pe care le pune în contextul „reformei” liturgice sau, mai degrabă, a reînnoirii liturgice din veacul trecut în diaspora ortodoxă. Mai întâi, teologia veritabilă este cea integrată liturgic – cuvântul Scripturii și cuvântul Bisericii (omilie și cateheză), ambele validate, garantate și oferite poporului în cadru liturgic. Aici se face diferența între cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul care vine de la Dumnezeu, cuvântul care stă la Dumnezeu, cel care hrănește și satură (a se vedea rolul epiclezei care precede lectura evangheliei – „Strălucește în inimile noastre lumina cea nestricăcioasă a cunoașterii dumnezeirii Tale…”) și cuvântul secularizat, deposedat de orice putere de natură originară. Accentul în acest context cade pe necesitatea integrării lucrării catehetice a Bisericii în liturghie și ca pregătire pentru liturghie, pe linia vechii tradiții patristice. Iar al doilea accent, cu referire la liturghia euharistică, are în vedere restabilirea scopului participării la Sfânta Liturghie – comuniunea din potirul euharistic, experiind taina unității, taina credinței, taina Împărăției. Evidențiem insistența cu care îndeamnă la citirea rugăciunilor, așa-numite „în taină”, cu voce tare, pe de o parte, restabilind liturghia ca un pelerinaj al preotului împreună cu poporul dreptcredincios, și, pe de altă parte, insistența de a-i chema pe credincioși la împărtășirea cu Hristos, trup și sânge, scopul liturghiei.

În același context, Părintele Alexander Schmemann mai exprimă un neajuns și anume insistența pe un simbolism, apărut destul de târziu în istorie, nu în sensul de tainic, ci, mai degrabă, de alegoric, care pare să deformeze sensul imediat al liturghiei. Mai adăugăm încă două aspecte care, socotim, contribuie substanțial la conturarea unei spiritualități liturgice, așa cum reiese din viziunea Părintelui Schmemann – necesitatea reconsiderării mirenilor în această lucrare față de vizibila separație în două categorii (împotriva unei viziuni clericaliste) și necesitatea integrării lucrării sociale a Bisericii în cadrul mai larg liturgic („Cu pace să ieșim!”, în sensul continuării liturghiei în spațiul social, extinzând liturghia din biserică la o liturghie cosmică).

Părintele Alexander Schmemann, dincolo de rolul său vădit în domeniul teologiei liturgice, deține un loc special în spațiul renașterii pastorale contemporane. Liturghia este cea care descoperă Biserica în ceea ce este ea. Acesta exprimă răspicat acest lucru și dorim să concluzionăm acest eseu cu un ultim citat care să sintetizeze personalitatea sa și locul pe care îl ocupă în istoria recentă a spiritualității ortodoxe: „Eu cred că, prin mila lui Dumnezeu, Ortodoxia este aceea care a păstrat şi a purtat toate veacurile această vedere, această înţelegere propriu-zisă a Bisericii, această cunoaştere că unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt şi toată plinătatea Harului (Sfântul Irineu). Şi tocmai pentru că este aşa,noi ortodocşii trebuie să aflăm în noi înşine puterea de a ne adânci în această renaştere euharistică a Bisericii. Problema nu are în vedere reforme, acomodări, modernizări etc, ci, dimpotrivă, este vorba de o întoarcere la acea vedere, la acea trăire cu care a trăit dintru început Biserica”[4].


[1] Euharistia, Taina Împărăției, București, Anastasia, 1993, p. 6.

[2] Andrew Louth, „Teologia liturgică: Părintele Alexander Schmemann și grecii Ioannis Foundoulis și Părintele Vasileios”, în Gânditori ortodocși moderni de la Filocalie până în prezent, Iași, Doxologia, 2016, p. 374.

[3] Euharistia, Taina Împărăției, p. 10.

[4] Euharistia, Taina Împărăției, p. 14-15.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Mai multe din Biografii
Duhovnicul Nicodim Măndiță

Duhovnicul Nicodim Măndiță

Protosinghelul Nicodim Măndiţă a fost un iscusit apărător al Ortodoxiei şi un călugăr misionar fără egal în monahismul nostru contemporan. Acest preacuvios părinte s-a născut în satul Buneşti, judeţul Argeş, din părinţi credincioşi. Între anii 1916-1918, a luat parte...

Elisabeta Rizea și sufletul românesc

Elisabeta Rizea și sufletul românesc

„Au venit, maică, nenorociții ăștia de comuniști la putere și ne-au luat tot: păru’ din cap, pământu’, căruța. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletu’!” Sunt cuvintele Elisabetei Rizea, țăranca simplă, dar curajoasă din Nucșoara, județul Argeș, simbol al...

Viața Sfântului Nicolae Cabasila

Viața Sfântului Nicolae Cabasila

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos; a adoptat însă, mai târziu, numele de familie al mamei sale: Cabasila, familie veche și renumită. Încă din tinerețea sa, a primit învațătura spirituală de la...

Viața Părintelui Paisie Olaru

Viața Părintelui Paisie Olaru

Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugăriei. În 1921 Părintele Paisie Olaru a fost...

Alexandru Mironescu și calea de la știință la credință

Alexandru Mironescu și calea de la știință la credință

Profesorul Alexandru a fost „savantul  al cărui scop a fost slujirea omului și a Celui pe care-l reprezintă deplin, Iisus Hristos”. Spirit subțire, de mare pătrundere, cu exercițiul rigurozității și exactității științifice, cu puterea cuvântului proprie omului de...

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Această personalitate duhovnicească contemporană de excepție este cunoscută în contemporaneitate, mai ales în spațiul pastoral-duhovnicesc, drept un sfânt contemporan din categoria taumaturgilor. Însă nu trebuie să uităm că a fost și un dascăl de Teologie, activitate...