Părintele Arsenie Papacioc și misterul „veșniciei într-o clipă”

de Eseu

Despre Părintele Arsenie Papacioc, Ioan Ianolide mărturisea într-o agrăire de sinaxar: „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos[i] . Și nu este unica descriere în acești termeni. Cei care ajungeau în preajma lui erau copleșiți de starea sa de așezare, de adâncimea vorbelor, de privirea limpede, de glasul neprefăcut și de căldura inimii. Nimic comercial, nimic excepțional, fără pretenții și, totuși, fascinant prin înfățișarea patericală și dragostea sa paternă vizibilă și accesibilă de departe. Om firesc prin comportament, cu dor de cele înalte și cu dârzenie întrale credinței.

Mănăstirea Techirghiol este legată de prezența sa pentru decenii. Și în cazul acestei geografi i Dumnezeu lucrează în stilu-I propriu. Deși cu gândul de a fi izolat, prin prezenţa sa aici, acest loc devine topos vizibil al întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Și acest lucru, pentru că, stând în faţa unui părinte duhovnicesc de un asemenea calibru, nici nu mai știi bine ce e omenesc și ce e dumnezeiesc. Locul devine subţire și legătura cu cerul mult mai evidentă. Și acest lucru se întâmplă atât în viaţă, cât și în moarte. Căci și după plecarea în eternitate, mormântul său devine scară către veșnicia „ascunsă într-o clipă”, de rugăciune, adăugăm noi.

Se naște în ţinutul Bărăganului, în zi de Sfântă Mărie, 15 august 1914, într-o familie de aromâni veniţi din părţile Macedoniei. Este numit „pruncul din raiul ciobanilor”, exprimându-se apartenenţa cu „prerogative monahale” anticipatorii – ocupaţie cu predispoziţie către viaţa contemplativă. Delicateţea și dragostea i-au fost însușiri definitorii din anii de început, alături de capacitatea de a ierta, până la capătul vieţii pământești. În faţa uciderii unui frate de-al său a fost capabil să ofere iertarea, înţelegând că răzbunarea nu e de la Dumnezeu. Era vorba aici de „lărgirea inimii”, care îl scoate pe om din spaţiul existenţei orizontale și-l deschide generos către infinitul dumnezeirii.

Tânărul Anghel, Monahul Arsenie mai târziu, a nutrit un permanent dor de Dumnezeu și a manifestat o încredere nezdruncinată în reînvierea neamului românesc. Motiv pentru care s-a și înscris în Mișcarea Legionară. Pentru această apartenenţă a fost condamnat la închisoare de către regimul antonescian. Detenţia a reprezentat „o topitoare” din care va ieși schimbat defi- nitiv printr-o evidentă lucrare a harului. Aici are parte de o experienţă a Împărăţiei trăită aievea, timpul și spaţiul „se topeau la marginea veșniciei”. Calea de acum era clară – monahismul, singura variantă de împlinire a dorului după viaţa trăită din plin: „Pentru că Dumnezeu ne vrea cu orice preţ pentru El. La mănăstire se vine cu dor mare, o nebunie pentru Hristos, o dorinţă de a te răstigni împreună cu El, răbdând orice pentru a ajunge să îi iubești pe toţi[ii] .

Intră în viaţa monahală la Mănăstirea Cozia în anul 1947. Primește ascultarea de paraclisier și profesor la școala ce funcţiona în cadrul mănăstirii. Din pricina perspectivei sale vădit religioase a trebuit să demisioneze și au urmat ani de peregrinări prin diverse mănăstiri – Cioclovina, Sihăstria, Antim sau Slatina, unde era stareţ Părintele Cleopa Ilie. Acestuia din urmă, Părintele Arsenie i-a purtat mereu o evlavie sinceră pe tot parcursul vieţii. Înfrăţirea cu natura și cu întreaga omenire deveneau acum înţelesul cel mai adânc al monahismului.

A doua arestare se va întâmpla la Mănăstirea Slatina, în noaptea de 13-14 iunie 1958. Misiunea spirituală care se realiza acolo era lecturată de regimul opresiv drept un pericol de luat în seamă. Pentru călugărul Arsenie, chilia mănăstirii devenea acum chilia închisorii, pe linia etimologiei comune și a unui ethos în consecinţă. Singurătatea, lupta, rugăciunea și slujirea monahală, în general, căpătau acum o conotaţie carcerală. Crucea devenea o realitate prezentă și inaugurarea unei vieţi trăite la intensitate maximă. De data aceasta vina sa era participarea la mișcarea Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Nu era vorba acolo de încercarea de a răsturna regimul, ci de schimbarea lăuntrică, mult mai de preţ în ierarhia vieţii spirituale. Idealul de acum nu mai era afl area unui adevăr lumesc, ci perpetuarea întâlnirii cu Adevărul-Hristos, tainice, adevărate și cât pentru o viaţă.

Deși torturat și cu perspectiva morţii mereu prezente în faţă, reușește să transforme răstignirea sa în sursă de iertare – „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-i răstignești pe cei ce te iubesc!” Suferinţa, asumată din perspectiva unui Dumnezeu răstignit, îi devine foc curăţitor pentru toată ura și păcatul răspândit în lume. Temniţele de la Aiud și Jilava i-au devenit loc de nevoinţă timp de șase ani. Acest răstimp a însemnat „a învăţa iubirea și încrederea în Dumnezeu”. Lecţia cea mai de preţ a fost faptul că până și răul și întunericul au un sfârșit, pentru că dragostea și lumina sunt atotputernice și inepuizabile. Paradoxal, adevărata libertate a fost trăită acolo, între ziduri și în lanţuri. Și asta pentru că viaţa spirituală dinăuntru le dădea aripi. Duhul era singura sursă de libertate într-o ţară care ea însăși se transformase într-un gulag și Acesta îi făcea tot mai ușori, tot mai transparenţi pentru eternitate.

Va fi eliberat în anul 1964 și, după câteva staţionări în diverse parohii de mir, Patriarhul Iustinian îl numește duhovnic la Mănăstirea Techirghiol. A început să facă ceea ce a făcut toată viaţa, să spovedească și să vorbească cu sensibilitatea-i specifică. Prezenta o spiritualitate optimistă exprimată la maximum de această axiomă: „în materie de mântuire nu există timp, există veșnicie. Orice clipă poate fi un timp și orice suspinare poate fi o rugăciune… Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât sufl etul nu abdică, capul se ridică din nou, iar credinţa este în picioare. Iubește și ai încredere în Dumnezeu”.

Anul 1989 a însemnat pentru el o dovadă a izbânzii luminii, un strigăt de bucurie, „o revoluţie plină de har”. Cu sufletul mereu tânăr și cu inima zvâcnind de viaţă, a fost mereu aproape de tineri, încurajându-i în zborul lor. Suferinţele până la limită în decursul timpului au reprezentat tot atâtea exerciţii de invitaţie la moarte, astfel încât plecarea sa, în ziua de 19 iulie 2011, a însemnat rezolvarea acestora în lumina veșniciei pe care a proclamat-o mereu. Moartea a murit și viaţa sa a început să inunde lumea cu putere.

Dacă ar fi să sintetizăm trecerea sa prin istorie, socotesc că trei sunt direcţiile evidente și definitorii – dorul după Dumnezeu și tinereţea perpetuă, simplitatea și fi rescul vieţii, iubirea și încrederea în Dumnezeu și în omul de lângă. Aceste trei principii, conţinut al filosofi ei sale de viaţă, l-au făcut să străbată istoria, să-și sfinţească viaţa, trăind la întretăierea dintre pământ și cer, dintre timp și veșnicie, dintre lume și Împărăţie. Viaţa poate fi o tindă a raiului, atât timp cât e însoţită și garantată de dragoste. În felul acesta totul se transformă în dar, iar darul face cât Împărăţia… ca „veșnicie ascunsă într-o clipă”.

[i] Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 328.

[ii] Cristian Curte, Mari duhovnici: Părintele Arsenie Papacioc, htt p://www. formula-as.ro/2011/958/spiritualitate-39/mari-duhovnici-parintele-arsenie-papacioc-13450, 5 mai 2019

Articol apărut în Revista Renașterea în luna mai, anul 2020

foto credit: Ziarul Lumina

DISTRIBUIE

z

ASCULTĂ LIVE

RADIO RENAȘTEREA

Mai multe din Eseu
Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

Viața Arhimandritului Cleopa Ilie

S-a născut în data de 10 aprilie 1912 la Sulița, județul Botoșani, fiind al cincilea copil din cei zece ai unei familii de ţărani harnici şi credincioşi. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, l-au botezat cu numele de Constantin. După ce a urmat cursurile şcolii...

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Viața Părintelui Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut în anul 1912, în comuna Pantelimon din Bucureşti, într-o familie de evrei. Clasele primare le-a urmat o parte acasă, o parte la Școala Clemenţa. La Liceul „Spiru Haret” a fost singurul dintre cei patru elevi israeliţi care nu a...

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Să păstrăm credinţa deschisă | Mircea Gelu Buta

Cuvintele lui Isus Fiul lui Sirah vin dintr-o lume în care sănătatea, boala, viața și moartea, pacientul și medicul, omul și natura sunt vă zuțe într-o strânsă legătură: „Doctorului, pentru slujba lui, dă-i cinstirea ce i se cuvine,/ căci, și pe el, Domnul L-a făcut./...