Cel despre care vom încerca să aflăm astăzi câteva lucruri noi este părintele academician Ioan Lupaș. Născut la data de 9 august 1880 în localitatea Săliște din județul Sibiu, dânsul a studiat o vreme la Sibiu, de unde din pricina unui conflict pe teme naționale cu profesorul Arpad Tompa, a fost nevoit să se transfere, împreună cu colegul său, Octavian Goga, la faimosul liceu românesc „Andrei Șaguna” din Brașov. Va absolvi această școală ca șef de promoție. Apoi și-a îndreptat pașii înspre universitatea din Budapesta, unde a rămas între anii 1900 și 1904, ca bursier al fundației Gojdu și cea din Berlin, unde a studiat între 1904 și 1905. În anul 1904 și-a susținut doctoratul, intitulat: „Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă în cursul secolului al XVIII-lea”. Mai apoi a fost o vreme, între 1905 și 1909, profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic andreian din Sibiu. Tot atunci, între 1905-1908, a urmat și cursurile acestei instituții, căci pentru a putea profesa era necesar să fie absolvent de teologie.
Ca scriitor și istoric, Ioan Lupaș a fost de asemenea puternic implicat în viața culturală și cea socială a cetății. Din acest motiv, în luna noiembrie a anului 1907, a fost condamnat la trei luni de închisoare și o amendă de 200 de coroane, pe motiv că ar fi instigat clasa plugarilor la ură împotriva marilor moșieri. A fost trimis să-și ispășească pedeapsa, în anul următor, la Seghedin. Detenția îi va oferi răgazul de a scrie o frumoasă monografie dedicată Mitropolitului Andrei Șaguna, publicată în anul 1909 și premiată de Academia Română.
Puternica implicare în chestiunea românească și susținerea cauzei naționale îi vor aduce noi probleme, la intervenția ministrului instrucțiunii publice de la Budapesta, Albert Appony, fiind nevoit să părăsească Sibiul. În acest context va fi hirotonit preot și numit „administrator protopopesc” al tractului Săliște. În anul 1910, va fi ales protopop al acestuia. Activitatea lui în acest areal se va materializa în mai multe demersuri, între care se remarcă salvarea școlilor bisericești din protopopiat de legile mai-sus pomenitului ministru, care vizau în mod vădit deznaționalizarea românilor.
În anul 1914, datorită activității sale prodigioase, va fi ales membru corespondent al Academiei Române și doi ani mai târziu, la recomandarea lui Nicolae Iorga, membru titular al acesteia. Tot în anul 1916, asemenea altor intelectuali importanți ai Transilvaniei care au avut o atitudine diferită față de cea oficială, în chestiunea intrării României în război, va fi din nou arestat și trimis în lagăr. Eliberat în luna martie a anului 1917, va reuși să participe la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Va fi ales în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei. În 1919 va publica Istoria bisericească a românilor ardeleni, lucrare extrem de utilă pentru studenții Facultăților de Teologie și Istorie.
Anul următor Marii Uniri va fi și cel care îi va aduce numirea de profesor titular pentru Istoria modernă a românilor și Istoria Transilvaniei la noua Universitate românească clujeană. De asemenea, va fi, începând cu același an, împreună cu Alexandru Lapedatu, directorul Institutului de Istorie Națională din această localitate.
Ca om de cultură, a fost, după Marea Unire, ales deputat de Săliște în primul parlament Românesc, iar în anul 1926 va fi ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale. De asemenea, în guvernul condus de nașul și prietenul său Octavian Goga, va deveni în anul 1937, ministru al Cultelor și Artelor.
Deși puternic implicat în viața politică, dânsul nu și-a neglijat nicio clipă activitatea academică. Așa se face că la plecarea sa din această viață va lăsa posterității o moștenire culturală constând din peste 40 de cărți și 1200 de studii și articole, scrise atât în limba română, cât și în mai multe alte limbi de circulație internațională.
În plin război, în anul 1943, va fi omagiat de către mari istorici și cărturari ai vremii, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Întârzierea s-a datorat situației României din acea perioadă. Pensionat în anul 1945, va fi înlăturat din Academia Română în anul 1948, alături de alți membri ai acesteia, iar în anul 1950, va fi încarcerat de către autoritățile comuniste, împreună cu alți miniștri din perioada interbelică. La Sighet, unde-și va petrece anii de suferință, va fi coleg de celulă cu fostul său coleg Silviu Dragomir și cu Ștefan Meteș, director al Arhivelor Statului de la Cluj. Va rămâne aici până în luna iulie a anului 1955.
Ultimii ani din viață i-a petrecut la Sibiu și București, unde locuia fiica dânsului, Marina. A trecut la Domnul la 3 iulie 1967 și a fost înmormântat la Cernica.
Pentru modul în care a știut să-și apere țara în fața străinilor, suferințele îndurate, atât din partea ocupanților, cât și din partea alor săi, dar și pentru activitatea sa prodigioasă ca istoric, Ioan Lupaș rămâne o personalitate de prim rang a culturii române și un model de om ce a știut mereu să-și poarte cu demnitate durerile.
