Părintele Nicolae Steinhardt și noblețea crucii

În viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt, crucea și taina care se trăiește și se descoperă în ea reprezintă semnul distinctiv al creștinismului, „puterea” care îl face să existe față în față cu „nebunia” pe care o presupune pentru cei din afară, necredincioși sau lipsiți de curaj, în fața unei asumări deloc confortabile. Crucea reprezintă validarea venirii lui Hristos în lume, „dovada cea mai puternică a totalității și seriozității” Întrupării Sale. În același timp, crucea înseamnă revelarea nobleței lui Hristos, tocmai prin pogorârea întru cele de jos, nebăgate în seamă, și de necinste în fața oamenilor (1 Corinteni 1, 27-28), adică acceptarea completă a condiției umane. Acesta afirmă: „Dumnezeu și-a ales partea cu tâlharii și netrebnicii. A murit părăsit de ai Săi,  expus gol, plin de răni, de vânătăi și de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit și compromis – exemplificând vertical și exasperat – condiția umană”[1].

Nicolae Steinhardt se naște în anul 1912 în Bucureşti, într-o familie destul de înstărită, tatăl său, inginer de profesie, conducea o fabrică de mobilă şi cherestea. Clasele primare le urmează în parte acasă, parte la Școala Clemenţa. Își continuă studiile la Liceul Spiru Haret, singurul dintre elevii evrei care participa la ora de religie creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru. Urmează apoi cursurile Facultăţii de Drept şi Litere. Începând cu anul 1929 frecventează Cenaclul literar „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu și își începe activitatea literară prin diverse articole, adunate mai târziu în numeroase volume. Obține în anul 1936 doctoratul în Drept.

Până la izbucnirea războiului își continuă studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în țară, suferă din pricina apartenenței sale etnice. În anul 1947 este dat afară din casă şi barou, situație care i-a determinat înăsprirea condițiilor de viață, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Însă apropierea de creștinism este tot mai mare, frecventează diferite biserici, se întâlnește cu diverse personalități culturale și religioase, precum Virgil Cândea sau Paul Simionescu. În 1959 este chemat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării în „lotul intelectualilor mistico-legionari Constantin Noica – Constantin Pillat”. Refuzând să facă acest lucru, este arestat, judecat şi condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului. Ajuns în detenție, dispare „dubiul, şovăiala, teama, lenea, descumpănirea”, și se hotărăște să primească botezul creștin, lucru care se întâmplă din mâna Părintelui Mina Dobzeu, cu „apă viermănoasă și Duh rapid”. El însuși descrie acest eveniment drept un „hold-up”, un caracter ecumenic prin prezența, la mica ceremonie clandestină, a unei audiențe ecumenice. În această perioadă se naște și testamentul său literar „Jurnalul fericirii”, redactat ulterior în anii 70 și tipărit în 1991. La ieşirea din închisoare, în august 1964, primește Mirungerea la Biserica Schitului Dârvari, din mâna preotului George Teodorescu, şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci viața sa se derulează potrivit învățăturii creştine. La acest mod de viețuire comună se adaugă dorința de a îmbrăca haina monahală. Nu după puține dificultăți, în anul 1973, intră în contact cu Mănăstirea Rohia, pe când stareț era Părintele Serafim Man. Timp de şapte ani merge regulat la această mănăstire. Va fi călugărit în ziua de 16 august 1980 de către Episcopul Justinian Chira și Arhiepiscopul Teofil Herineanu. Primește încuviinţarea de a păstra și o cameră în Bucureşti unde să ajungă din când în când spre a-și continua activitatea literară. În tot această perioadă publică traduceri, eseuri, cronici, rezultând numeroase volume de eseuri și critică literară. Trece la cele veșnice, după o scurtă suferință, în ziua de 30 martie 1989. Multe dintre textele sale vor fi publicate postum de către Părintele Ioan Pintea și Profesorul Virgil Ciomoș.

Crucea, pentru monahul Nicolae dela Rohia, capătă valoare de sinteză către esență, nu doar pentru teologia care se ascunde în ea, ci și pentru dimensiunea sa personală. Crucea îi devine axa lăuntrică, de sus până jos, și dintr-o parte în alta, care îl face să trăiască viața fără temeri majore, ba mai mult, plin de un curaj care frizează cu nebunia. Hristos pe cruce devine imaginea omului deplin, vocația spre care se îndreaptă ființă umană, chiar și într-un mod inconștient, de la naștere. Ea este „semnul întretăierii” celor două planuri, material și spiritual, este „metafora dublei noastre naturi”. Exprimă „paradoxala, perpendiculara, fundamentala noastră solemnă și derizorie situație de făptură, care deopotrivă ține de lume și de cer”[2]. Hristos îl prezintă pe om – „Ecce homo!” – se identifică cu omul și îi destăinuie cât de mult îl iubește Dumnezeu, îmbrățișând întreaga lume. Aici s-a confirmat posibilitatea îndumnezeirii omului, căci umanitatea este pătrunsă de divinitate, primind în sine viața lui Dumnezeu.

Taina crește cu atât mai mult cu cât medităm la alegerea crucii, în detrimentul oricărui alt mijloc de mântuire pe care Dumnezeu l-ar fi putut alege. Legea mozaică considera răstignirea pe lemn  drept o moarte blestemată, rezervată sclavilor și tâlharilor notorii, iar romanii drept execuție infamantă. Părintele Steinhardt arată că omul este pedepsit aici prin însăși forma sa bipedă, care pășește mereu vertical, fiind expus ocării, batjocorii și defăimării. Cu privirea spre Cer, țintuit pe „un nenorocit și împuțit de lemn”, este dat spre moarte sub privirile reci și batjocoritoare ale martorilor și audienței însetate de sânge. Avem aici de-a face cu „chinul pur”, fără să se adauge nimic, fără nici un fel de înfrumusețare sau ameliorare, în fața bucuriei aparente a vrăjmașului (pe care însăși crucea îl va judeca, Ioan 12,31). Coordonatele proprii ființei sale verticale se întorc împotriva lui, „în deplina însingurare și intensificare a însușirilor sale primordiale”. Strălucita aparentă victorie a vrăjmașului vine tocmai din „parodierea axei verticale și orizontale, a căror întretăiere descrie atât structura omului, cât și cea a lumii întregi. Creația lui Dumnezeu pare să devină batjocură și râs în durerea și derâderea pe care le suportă Hristos. Acesta moare ca ultima dintre făpturi, cunoscând deznădejdea, părăsit și nemângâiat. Hristos moare ca „răufăcătorul cel mai vulgar”. Și tocmai aici se revelează calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Noblețea Sa rezidă în „a bea paharul până la fund”, departe de orice formă de moarte onorabilă, tihnită, regizată, în mijlocul mizeriei și nenorocirii umane. Măreția Sa vine din pogorârea până întru cele mai de jos ale omului; cu atât este mai mare cu cât reușește să se coboare mai jos, mai adânc. Nimic nu îi rămâne necunoscut, neatins, dar nici nesfințit. De la El încoace suferința capătă sens prin dragostea care o însoțește și o transformă în sursă de viață.

Părintele Nicolae Steinhardt a trăit el însuși taina crucii pe parcursul detenției. Aceasta o spune el atunci când scrie „Jurnalul fericirii”, învățând, în suferința crucii, ce este fericirea și de unde vine ea. Suferința asumată devine pântecele care îl naște pe omul nobil, nu într-un spațiu curat, departe de nenorociri și ferit de mizerie, ci chiar în vâltoarea lor. În momentul când a pășit în închisoare, și-a asumat moartea dintr-o dată, fără mari regrete, ce țin de tinerețe sau planuri neîmplinite, cu o nebunie de tipul „zurbagiului”, însoțită de o înflăcărare cavalerească, care pare să se hrănească din voluptatea suferinței. Dar, dincolo de toate aceste trei ingrediente care au dus la salvarea sa, stă asumarea fidelă a credinței și participarea ființială la Crucea lui Hristos, singura care dă sens suferinței personale. Aceasta este calea spre fericire pe care el însuși a descoperit-o și pe care o predă și posterității: „Numai creștin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creștinismului nu umblu – crispat jignit, pe străzile diurne, nocturne ale orașului – spațiu proustian descompus de timp – și nu ajung să fiu și eu – cum spune François Mauriac în Destine – unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieții și nu mă număr printre cei ce încă n-au înțeles – Fapte 20,35 – că mai fericit este a da decât a lua”…[3]


[1] Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 2002, p. 206-207

[2] Dăruind vei dobândi, , p. 205.

[3] Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 412.

<a href="https://radiorenasterea.ro/author/psbenedict/" target="_self">Episcopul Benedict</a>

Episcopul Benedict

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului
Elisabeta Rizea și sufletul românesc

Elisabeta Rizea și sufletul românesc

„Au venit, maică, nenorociții ăștia de comuniști la putere și ne-au luat tot: păru’ din cap, pământu’, căruța. Un singur lucru nu ne-au putut lua: sufletu’!” Sunt cuvintele Elisabetei Rizea, țăranca simplă, dar curajoasă din Nucșoara, județul Argeș, simbol al...

Viața Sfântului Nicolae Cabasila

Viața Sfântului Nicolae Cabasila

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos; a adoptat însă, mai târziu, numele de familie al mamei sale: Cabasila, familie veche și renumită. Încă din tinerețea sa, a primit învațătura spirituală de la...

Viața Părintelui Paisie Olaru

Viața Părintelui Paisie Olaru

Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugăriei. În 1921 Părintele Paisie Olaru a fost...

Alexandru Mironescu și calea de la știință la credință

Alexandru Mironescu și calea de la știință la credință

Profesorul Alexandru a fost „savantul  al cărui scop a fost slujirea omului și a Celui pe care-l reprezintă deplin, Iisus Hristos”. Spirit subțire, de mare pătrundere, cu exercițiul rigurozității și exactității științifice, cu puterea cuvântului proprie omului de...

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Sfântul Nectarie de Eghina – dascăl de Teologie

Această personalitate duhovnicească contemporană de excepție este cunoscută în contemporaneitate, mai ales în spațiul pastoral-duhovnicesc, drept un sfânt contemporan din categoria taumaturgilor. Însă nu trebuie să uităm că a fost și un dascăl de Teologie, activitate...

Părintele Sofian Boghiu, bătrânul filocalic

Părintele Sofian Boghiu, bătrânul filocalic

Probabil că cea mai bună descriere sintetizatoare a părintelui duhovnicesc în termeni evanghelici, care devine și program de viață efectiv la Părintele Sofian Boghiu, este răspunsul consemnat într-una din lucrările sale: „Smerenia și dragostea! Cele pe care le...