Cred că cel mai bine îl caracterizează pe Părintelui Nicolae Steinhardt două din lucrările sale: Jurnalul Fericirii și Dăruind vei dobândi. În prima ne întâlnim cu mărturisitorul lui Hristos, care a pus în aplicare cu seriozitate îndemnul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 10, 32). În cea de-a doua, în bună măsură carte de predici, ne demonstrează cum dăruind, dăruind din puținul nostru sau din neavutul nostru, devenim bogați.

Multe personalități din elita culturală a României au spus despre Părintele Nicolae Steinhardt lucruri mult mai elevate decât cele pe care le spun eu. Dar vreau să cred că cele spuse de mine pleacă din inimă și sunt izvorâte dintr-o relație duhovnicească profundă pe care am avut-o cu Părintele Nicolae.

Nici pe departe nu-mi fac un titlu de glorie din amănuntul de suflet pe care-l relatez acum, dar acest amănunt pentru mine este o mângâiere. Iată despre ce este vorba: de la Părintele Steinhardt, care a vorbit atât de mult și de frumos, după câte știu eu, a rămas înregistrată audio doar o singură predică. Este vorba de predica de la Duminica Ortodoxiei în care Părintele Nicolae își aducea aminte cu nostalgie de un pelerinaj pe care l-am făcut împreună pe Valea Oltului, pomenindu-mă cu drag pe mine și pe părintele Vasile, stareț la Rohița. CD-ul cu predica este atașat volumului Dăruind vei dobândi, editat de Mănăstirea Rohia la Polirom.

Cunoscându-l direct pot spune că mi-a rămas în suflet ca una dintre cele mai luminoase icoane de intelectual de rasă și, în același timp, călugăr adevărat.

Eram prin anii 1968 student în București la Facultatea de Construcții Căi Ferate, Drumuri și Poduri. Duminica mergeam la biserica Schitului Darvari, biserică parohială în vremea aceea. La Liturghie participau o seamă de oameni importanți; nu-i cunoșteam pe toți.

Observam mereu în spate o figură distinsă. Un om slab, cu barbă, nu foarte înalt și mereu atent la Sfânta Liturghie. Intuiam că e un om al lui Dumnezeu, dar nu-i știam numele. Abia mai târziu am aflat că era viitorul Părinte Nicolae Steinhardt, legat și el duhovnicește de Părintele George Teodorescu: acesta-l miruise după ieșirea din închisoare, unde-l botezase Părintele Mina Dobzeu.

Mai târziu, după ce-mi făcusem stagiul în inginerie și Facultatea de Teologie la Sibiu, eram preot în Turda. Într-o după masă bate la ușă și intră un necunoscut: „sunt fratele Nicolae, trimis de fratele Mitrofan”. M-am dumirit imediat cine-i fratele Nicolae: creștinul distins pe care-l vedeam mereu la bisericuța de la Darvari.

A revenit adesea. Era tocmai perioada în care se statornicea la Mănăstirea Rohia, fiindu-i apropiat sufletește Preasfințitului Justinian Chira. M-am folosit mult duhovnicește din bogatele-i cunoștințe, dar mai ales din așezarea duhovnicească pe care o avea.

IPS Andrei, preot debutant la Turda, alături de Părintele Nicolae Steinhardt

Era foarte legat de tineri și-și dădea seama că ei sunt viitorul Bisericii. Dar în același timp, pe cât de erudit, se știa coborî la măsura credinciosului simplu. Venea de la Rohia în special pentru a ne însoți în pelerinaje. De atunci s-a legat sufletește cu Părintele Vasile, de la Rohița, care era la liceu în Turda. Nu după multă vreme acesta l-a urmat la Mănăstire, la Rohia.

Părintele Nicolae judeca profund duhovnicește. Spunea, referitor la viclenia securiștilor care încercau să-și racoleze informatori: „Părinte Ionică, dacă vine dracul și scrie pe o coală albă că există Dumnezeu, să nu contrasemnezi alături de el”.

Într-alt rând, pe când organizasem un pelerinaj la mănăstirile din Oltenia, am trecut printr-o ispită. Autocarul plătit, care trebuia să ne aștepte la gară, „n-a mai fost disponibil”. Reușise securitatea să pună la cale acest lucru. Am putut face rost doar de un autobuz hodorogit și m-am necăjit foarte rău. Dar părintele Nicolae mi-a zis: „părinte Ionică, are patru roți? Are! Și merge? Merge! Atunci nu înțeleg de ce te tulburi!”

Era călit în suferință. Nu numai că a suportat cinci ani de temniță între 1959 și 1964, dar o viață întreagă a fost hăituit și urmărit drăcește. Toate acestea nu l-au înrăit, ci l-au îmbunătățit sufletește, pentru că el, evreul convertit, interpreta duhovnicește încercările. În Jurnalul Fericirii va scrie: „Pentru a ieși dintr-un univers concentraționar – și nu e nevoie neapărat să fie un lagăr, o temniță ori altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluția mistică a credinței”[1].

Citindu-mi dosarul de urmărire, printre „elementele dușmănoase” cu care eram în legătură, era trecut și „Steinhardt Nicolae, fost condamnat, element dușmănos, care exercită influență negativă”. Era socotit „element dușmănos” pentru că spunea lucrurilor pe nume. De exemplu, am găsit în dosar – pentru că aveau microfon la mine în casă și înregistrau convorbirile –, o afirmație a Părintelui Nicolae din iunie 1981: „Suntem într-un moment de mare criză, avem datorii șapte miliarde de dolari, vor să ne achităm de datorie cu mâncarea pe care ar trebui s-o mănânce populația țării”.

Dovadă de caracter a dat Părintele Nicolae și când l-au închis. L-au închis pentru că n-a vrut să depună mărturie împotriva prietenilor săi, cărturari de marcă, unii dintre ei legionari. Socoteau anchetatorii că-l vor putea face să spună ceva împotriva lor, el fiind evreu. N-a făcut-o și a mers în închisoare împreună cu ei.

Din scrierile lui reiese cu evidență că a gândit creștinește, a trăit creștinește și L-a mărturisit pe Hristos până-n ultima clipă. Se vede acest lucru mai ales din Jurnalul Fericirii. Dumnezeu l-a chemat la sine cu puțin timp înainte de a veni libertatea: în primăvara anului 1989. Îmi reproșez până astăzi că n-am fost la slujba înmormântării pe care a oficiat-o Preasfințitul Justinian. Ziua învierii o așteaptă în smeritul mormânt de la Mănăstirea Rohia.

IPS Andrei, preot debutant la Turda, alături de Părintele Nicolae Steinhardt

Aminteam de faptul că ne-am cunoscut „față către față” într-o primăvară, pe când eram preot în Turda. Uitasem ziua. Înspre bucuria mea, în dosarul de urmărire, am găsit nu numai ziua și ora, ci și convorbirea înregistrată, cu lux de amănunte. Dacă este o scăpare a mea faptul că nu mi-am ținut un jurnal, acum după ani aflu și cum decurgea o zi din viața mea de preot paroh.

Așa se face că „Nicu”, adică postul de ascultare nr. 61 D.M., relatează cu lux de amănunte prima vizită pe care mi-a făcut-o părintele Nicolae: „În ziua de 17.04.1980 la Andreicuț se află în vizită un domn din București cu care poartă o discuție la care asistă sursa începând de la ora 11”[2] . ,,Sursa” înregistra și apoi punea pe hârtie convorbirea. Ea se numea „Nicu”.

Îi povesteam Părintelui bucuriile și necazurile mele: faptul că am fost chemat la Securitate pentru legăturile avute cu greco-catolicii, pentru catehizația ce o făceam tinerilor la biserică și, în general, pentru activitatea duhovnicească ce o desfășuram. Activitatea respectivă mie mi se părea normală. Pentru puterea de atunci, însă, buni erau doar cei care făceau cât mai puțin. Rămân contrariat astăzi, când avem toată libertatea, că nu facem tot ceea ce s-ar putea face.

Părintele mă încuraja: „Domnul îi relatează că el a fost condamnat politic, deși nu a avut nimic cu ei. Îi spune lui Andreicuț să nu uite că «aceștia» dușmănesc religia, pentru ei orice preot și orice credincios este un dușman; îi spune că oricât de bine se va comporta, tot dușman va fi considerat. Este de părere că orice om care intră într-o biserică, în ochii Securității este considerat dușman.[3]”

Părintele era radical și categoric. Mi-a relatat apoi motivul pentru care a fost închis: „Cred că ții minte matale că eu am fost condamnat politic pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii de stat și pentru ajutor legionar. Am fost prieten și coleg de liceu cu niște oameni care erau legionari, aveau domiciliul obligatoriu pe undeva și veneau în București clandestin, iar eu i-am primit în casă, m-au rugat să-i adăpostesc, iar eu i-am adăpostit. Le-am dat de mâncare, că așa-i normal, iar când i-au prins au dat și numele meu. Apoi am fost chemat la Securitate, să fiu martor în procesul lor, și să spun că am știut că au venit clandestin în București, că au vorbit contra regimului. Am spus că asta nu pot să fac, nu pot să fiu martor împotriva colegilor mei și să spun minciuni despre ei, după ce i-am adăpostit la mine în casă”[4].

Câtă tărie de caracter! Pentru acest fapt a fost închis împreună cu ei, făcând cinci ani de temniță grea, pentru că „s-au organizat împotriva statului”.

Este de subliniat faptul că întreaga familie era onorabilă. Părintele încă nu era botezat. Tatăl lui era evreu mozaic, dar om integru. Securitatea considera că, evreu fiind, îl va sfătui pe fiul său să depună mărturie împotriva legionarilor. De aceea l-au trimis să vorbească cu tatăl: „M-au trimis acasă să mă sfătuiesc cu tatăl meu care, de fapt, mi-a spus ca imediat să mă duc la Securitate și să mă predau, să nu fiu martor împotriva unor prieteni, așa că mi-am făcut un geamantan mic și m-am dus”[5].

A fost anchetat, bătut, numit „bandit” și „legionar”, dar a rezistat. A tras și o concluzie, întărindu-mă pe mine și pe alții: „Dacă vrei să nu ai necaz cu ei să nu-ți fie frică, că dacă ți-e frică de ei ești pierdut!”[6]. Cu smerenie trebuie însă să recunosc că, uneori, mi-a fost frică. Mi-a fost frică, într-un rând, și când dânsul dorea să mă caute.

Mi-a lămurit apoi un lucru: perfidia drăcească cu care lucra Securitatea, neacuzându-te pe față pentru credință, ci pentru alte lucruri: „Ei fac exact ca diavolul. Spun că nu există. Se îmbracă în diferite costume, a diferite organe, și încearcă să dea pedepse de drept comun, acuzându-te de hoție, de înșelăciune, de homosexualitate. Asta e metoda lor preferată. Că dacă merg și spun despre cineva că este un om periculos politic, nu crede lumea. Dar dacă spun că e bețiv sau curvar, sau homosexual, lumea râde. Popa-i curvar! Popa-i bețiv! Popa-i homosexual! Și nimeni nu cere dovezi. Asta-i ușor de spus. Ca să facă proces politic, însă, trebuie să dovedească că mata faci parte dintr-o organizație politică și trebuie să dovedească că există ei, Securitatea. Acum mai au o metodă nouă: să te scoată nebun și să te bage la balamuc”[7]. În spațiul comunist s-au întâmplat asemenea lucruri.

A mai subliniat Părintele Nicolae un lucru, și anume că securiștilor de Biserică le era teamă și-i socoteau periculoși pe preoți. „Nicu” a consemnat acest lucru: „Securitatea îi consideră periculoși pe cei ce lucrează pe tărâmul Bisericii, pentru Dumnezeu, din cauză că le este frică de Biserică, pentru că Biserica este puternică și n-au putut să o distrugă așa cum au distrus moșiile, comerțul, industria. Au luat pământul de la oameni, au luat casele, întreprinderile, banii, dar Biserica nu, căci Biserica le este dușman mare. Ea s-a dovedit din toate cea mai puternică”[8].

Mi-a mai povestit apoi experiența pe care a avut-o într-o călătorie în Apus, faptul că a tradus în franceză din Filocalia, volumul VIII, istoria isihasmului românesc, că în revista Steaua și în Viața românească a publicat mai multe lucruri cu trăsături religioase, mirându-se că au scăpat de cenzură.

Cum eram la prima întâlnire, mi-a dat și alte amănunte din viața lui încercată de multe necazuri: „Când a venit regimul comunist am suferit. M-au dat afară din casă. M-au dat afară din slujbă. Eram avocat și m-au dat afară din barou. M-au făcut funcționar și mă dădeau afară de unde eram”[9].

Una dintre relatările cele mai emoționante a fost cea legată de botezul său, care a avut loc în închisoare: „Acolo a întâlnit un preot călugăr care, după o pregătire, l-a botezat. Acesta era Părintele Mina Dobzeu de la Huși, care trăiește încă, și-l cunoaște Preasfințitul Justinian și Maica Lenuța. L-a botezat ortodox și de atunci trăiește o viață religioasă intensă. Cu cel ce l-a botezat continuă să mențină relații”.

Își amintea cu drag și de faptul că în închisoare domnea o atmosferă ecumenică și irenică. „La închisoare a stat cu preoți de toate religiile, chiar și protestanți, cunoscând și un rabin. Pe când era la Gherla s-a petrecut un lucru foarte frumos: făceau zilnic slujbe împreună, indiferent de ce religie aparțineau”[10].

La întrebarea dacă se cunoaște demult cu Preasfințitul Justinian, răspunsul este consemnat în dosar: „Se cunosc de circa zece ani, că el se duce foarte des la Rohia, la mănăstire. Acolo s-a cunoscut cu Preasfințitul. Îi place mult la această mănăstire de care s-a legat și la care are de gând să rămână. De când s-au cunoscut cu Preasfințitul, când merge la Rohia se oprește și la Cluj, unde de obicei îl găzduiește la căminul preoțesc. De data aceasta l-a cazat chiar la dânsul în apartament[11]”. Lucrurile s-au petrecut așa. A ales Rohia unde l-a avut stareț pe Preasfințitul Iustin Hodea.

Toate aceste amănunte s-ar putea ca astăzi să nu mai trezească interes. Însă, puse cap la cap, conturează chipul unui om deosebit, mărturisitor al Domnului și erudit scriitor. De opera lui se preocupă specialiștii. Eu doresc doar, legat fiind sentimental de toate acestea, să aduc mărturie despre un om la chipul căruia privesc cu admirație și cu smerenie.

Articol publicat în Revista Renașterea, iulie 2012

[1] Jurnalul Fericirii, Dacia, Cluj Napoca, 1991, p. 6

[2] A.C.N.S.A.S., fond Informațional, dosar 764, vol.2, fi la 204

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 198.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 199.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 200.

[10] Idem, p. 201.

[11] Idem, p. 199 verso.