Personalitate importantă a monahismului românesc contemporan, părintele arhimandrit Sofian Boghiu, născut la 7 octombrie 1912 în Cuconeștii Vechi, județul Bălți și decedat la 14 septembrie 2002, înscrie cu cinste nu doar o pagină în istoria artei bisericești românești contemporane, căci a fost un pictor deosebit de sfinte locașuri, ci și în cea a spiritualității monastice a acesteia.

Afiliat mănăstirii Antim din capitală, dânsul va ajunge aici să se apropie de mișcarea de renaștere spirituală „Rugul aprins”. Înspre finele celei de-a doua conflagrații mondiale, se va găsi în proximitatea unor oameni aparte, precum părintele Ivan Kulâghin, recunoscut drept un mare isihast, Sandu Tudor, viitorul schimonah de la Rarău, părintele Andrei Scrima, ce va deveni apoi o voce a monahismului românesc de peste hotare, dar și intelectuali laici precum profesorul Alexandru Mironescu. O frumoasă trecere în revistă a atmosferei ce domnea acolo, într-un spațiu în care se desfășurau nu doar frumoase reuniuni și conferințe, ci și discuții cu mare valoare practică, oferă mitropolitul Antonie Plămădeală, în volumul cu caracter de-a dreptul memorialistic, intitulat Rugul aprins.[1]

Comunismul nu va vedea însă, cu ochi buni adunările cu caracter mistic de la Antim. De aceea, cei de aici vor fi, rând pe rând închiși și acuzați că au uneltit împotriva ordinii sociale. Faimosul articol 209 din codul penal al vremii, în baza căruia oricine putea fi închis pentru o vină imaginară (zeci, dacă nu chiar sute de mii de oameni chiar au fost și foarte mulți dintre ei și-au pierdut astfel viața în închisorile comuniste), îi va cuprinde și pe ei. Așa se face că, între anii 1958-1964, părintele Sofian va deveni și el deținut politic între anii 1958 și 1964, trecând prin închisorile de la Jilava și Aiud[2]. După eliberare, se va întoarce la Antim, unde va desfășura o bogată activitate misionară, catehetică și pictografică.

Duhovnic al mai multor generații, părintele Sofian i-a învățat, deopotrivă, pe tineri și pe bătrâni, despre rugăciunea inimii, cele ce le știa și el de la cei din Rugul aprins, de la părinții îmbunătățiți, dar și cele pe care le practicase, la rândul său. Le va explica de ce acest mod de rugăciune trebuia practicat sub îndrumarea unui duhovnic iscusit, va vorbi despre relevanța ei pentru viața monahală, dar și despre reevanța ei, deopotrivă spirituală și practică. Iată ce spunea el, în cuvinte simple, cu privire la aceasta, în cadrul unei conferințe:

„Scopul ultim al acestei sfinte rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale ființei omenești, mintea și inima. De a realiza un acord desăvârșit între inimă și minte. Căci de obicei, omul gândește ceva, dar simte altceva. Vorbește de bine pe cel ce stă în fața lui, iar în mintea, în înima lui, în adâncurile lui, îl hulește.

Când unim aceste centre, mintea și inima, omul devine o unitate duhovnicească, și atunci el este întreg, așa cum l-a făcut Dumnezeu, om cu adevărat deplin. Prin rugăciunea lui Iisus se realizează idealul sfânt al vieții noastre omenești. Până să atingem însă acest ultim scop, de înnobilare, de sfințire a noastră lăuntrică, de unificare a ființei noastre omanești sfâșiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de o luptă cu noi înșine – care nu este deloc ușoară –pentru izgonirea răului din minte și din inimă, pentru adunarea minții care se risipește în timpul rugăciunii”[3].

Prezență caldă, chip al blândeții și păstor de suflete cum rar s-a mai văzut, părintele Sofian lasă în sufletele celor care l-au cunoscut o prezență încă vie și învățături extrem de utile pentru viața și evoluția lor spirituală. Veșnică să-i fie amintirea!

sursa foto – doxologia.ro

[1] Antonie Plămădeală, Rugul aprins, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 2002.

[2]http://www.marturisitorii.ro/2016/01/26/marturisire-a-parintelui-sofian-boghiu-despre-anii-de-temnita-cu-parintele-ceresc-in-pace-la-inchisoare/, accesat 07. 10. 2020.

[3]Ne vorbește părintele Sofian, Editura Mânăstirii Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 45.