Patriarhul Iacov, „combatantul lui Dumnezeu”

de | dec. 3, 2021 | Episcopul Benedict - Articole

Iacov, cel de-al treilea patriarh veterotestamentar, ocupă un loc însemnat între personalitățile biblice, atât din punct de vedere istoric, cât și simbolic. Este fiul lui Isaac și al Rebecăi și frate geamăn al lui Isav. Deși se naște după fratele său, prin vicleșug, ajutat de mama lui, va primi binecuvântarea de întâi-născut de la tatăl său (Facere 25). Însă această întâmplare îl va așeza într-o relație dificilă cu fratele său și va fi nevoit să-și părăsească pământul natal. Se îndreaptă spre casa unchiului său Laban în Mesopotamia. În această călătorie, Iacov are parte de o primă întâlnire cu Dumnezeu, misterioasă, dar definitorie pentru ceea ce urma de acum încolo.

În drumul său, venind seara, își pregătește locul de odihna de osteneala zilei, așezându-și sub cap o piatră. Are parte de un vis tainic, cu puternice semnificații religioase, semn direct de la Dumnezeu în drumul pe care-l avea de făcut (Facere 28). Era vorba de o viziune în care apărea o scară sprijinită pe pământ și cu vârful în cer, iar îngerii urcau și coborau pe ea fără încetare. La capătul scării se arată Dumnezeu, descoperindu-se în succesiunea de credință a înaintașilor lui, patriarhii Avraam și Isaac. I se descoperă, interpretăm noi, ca „un Dumnezeu al tradiției” și, în consecință, credința se vădește în succesiunea și continuitatea unei închinări adevărate, în interiorul unui Legământ, propus de Dumnezeu și acceptat de om, existent și lucrător în interiorul unei reciprocități libere și asumate. Această descoperire vine din inițiativa lui Dumnezeu în momentul în care omul, „partenerul” lui, avea nevoie de un semn, de prezență, de încurajare, de validare. Iacov trăiește experiența unui exilat, a unui fugar, a unui străin. Iar, Dumnezeu, dintru început, se vădește „aproapele” celui care se află într-una din aceste stări. Acest adevăr exprimat în zona spiritualității descrie starea, poziția sau atitudinea în care cineva își manifestă disponibilitatea înspre întâlnirea cu Domnul – vulnerabilitatea, fragilitatea, păcătoșenia, caracterul precar, în limitele căruia își desfășoară viața. Harul se manifestă în slăbiciuni, „pe cele neputincioase vindecând”. Tocmai de aceea, intervenția lui Dumnezeu se arată surprinzătoare, neașteptată, dar cu caracter definitoriu și cu amprente definitive. O asemenea experiență nu vine ca un merit, ci sub forma darului, mult peste orice așteptare. Iacov este așezat și confirmat în această continuitate de credință a Părinților săi, dar și în succesiunea de binecuvântare întru cele ale pământului – va primi moștenire acel loc pentru el și urmașii săi. Era un act prezent, însă deschis profetic înspre ceea ce va veni. Se descrie aici, de fapt, modul de înțelegere al relației poporului ales cu Dumnezeu, încă de atunci de tipul „între deja și nu încă” sau „este, dar nu desăvârșit”, descoperind Legământul ca o adeziune și o încredere și de jos în sus, cu caracter permanent și mereu prezentă sub chipul experienței. „Garanția” unei astfel de binecuvântări vine din partea unui Dumnezeu nemincinos în ceea ce promite, dar și din străduința omului de a-L dori pe Acesta.

Iacov trăiește această binecuvântare ca o chemare și o confirmă prin adeziunea lui într-o alegere. De acum, „Dumnezeul lui Avraam și a lui Isaac” este și „Dumnezeul lui Iacov”, prin tot ceea ce el trăiește personal. Locul acesta primește nume tocmai datorită experienței care i se asociază acum, care își pune pecetea. Turnând untdelemn pe piatra de sub cap, sfințește acel loc, de acum delimitat, separat, afierosit lui Dumnezeu – Betel, casa lui Dumnezeu, descris drept poarta sau pragul Cerului. Este semnul unei experiențe, deși personale, totuși cu caracter comunional, în această succesiune de credință și de fidelitate a Părinților săi.

După această întâmplare, își continuă drumul spre casa unchiului său. Simțindu-se însoțit de Dumnezeu, motivat de hărnicie, la care se alătură o putere de determinare de excepție, se dovedește un bun întreprinzător și-și câștigă respectul unchiului său. Cele două soții, Lia și Rahila, îi vor naște doisprezece fii, din care provin cele douăsprezece triburi ale poporului Israel. De acum, un om cu o poziție financiară și socială însemnată, dobândită prin propriile puteri, putea să se bucure de respectul și admirația celor din jur. Însă, îi lipsește legătura cu rădăcinile în interiorul unei lucrări profetice în care Dumnezeu îl așezase cu timp în urmă. O plecare, de regulă, se întâmplă în tandem cu o întoarcere. Din perspectivă, mai ales, religioasă, întoarcerea are o semnificație adâncă, anunțând și un sfârșit în termenii unui împliniri și a unei desăvârșiri. Decizia este luată și călătoria de întoarcere organizată. Iacov, de acum, un om cu o stare materială foarte bună și cu încredere în propriile puteri, pornește la drum, asumându-și din nou rolul străinului. În termeni geografici, dar, mai ales, psihologici. Trebuia să se întâlnească cu fratele său, pe care-l înșelase, cu care trăise mereu în rivalitate, și de care se despărțise cu timp în urmă. Se întorcea, în această curbă a istoriei, la starea pe care o trăise la plecare – vulnerabilitate, fragilitate, nesiguranță, necunoscut și mult imprevizibil. Cum va fi întâlnirea cu fratele său?

În acest cadru se întâmplă cel de-al doilea moment de excepție din viața lui, la răul Iaboc. Cartea Facerii ne oferă un episod memorabil (cap. 32), în care se descrie o luptă stranie, misterioasă, cu un necunoscut, cu îngerul Domnului, ba chiar cu Dumnezeu Însuși, până în zorii zilei. Acest eveniment se arată ca o inițiere în taina dumnezeiască, într-o altfel de cunoaștere. Nu mai era vorba doar de glasul lui Dumnezeu, ci de o prezență „față către față”, totul desfășurându-se într-o luptă mai puțin obișnuită. Să aibă omul această pretenție de a se pune cu Dumnezeu? Să nu fie vorba aici de o superbie umană peste limite?

Această întâmplare a suscitat și încă suscită interpretări variate, în această încercare de a-l defini pe om în fața lui Dumnezeu și/ sau a locului său în mijlocul lumii. Într-o lectură în termeni mistici, acest moment îl exprimă pe om în dorința lui permanentă de a-L afla pe Dumnezeu, de a-L cunoaște și de a-L simți, în definiția lui originară de om religios, neliniștit căutător. Iar pe de altă parte, ne lasă să înțelegem dificultatea unui astfel de demers. Împărăția se câștigă prin străduință, cu năvală, prin intermediul unei lupte acerbe, și nu fără efecte majore. Se întâmplă, la capătul unei victorii, o schimbare radicală a vieții, a viziunii asupra ei, ba chiar a identității proprii. Schimbarea numelui exprimă această radicală diferență între înainte și după – Iacov devine Israel, pentru că a îndrăznit să se lupte cu Dumnezeu și cu oamenii și a ieșit biruitor (32, 29). I (ni) se schimbă numele și deodată viața, de pe urma întâlnirii „față către față” cu Dumnezeu (32, 30-31). „Și-a câștigat” binecuvântarea lui Dumnezeu, însă nu fără durere și efecte în timp, care să-i amintească de fragilitatea și vulnerabilitatea umană și să-i indice calea încrederii mai mult în Dumnezeu și mai puțin în propriile puteri. Lupta nu poate fi egală, deși Dumnezeu se lasă provocat de om. Dumnezeu îl cunoaște pe om și îi pune nume, însă omul nu poate să-l cunoască pe cel al lui Dumnezeu, pentru că „e minunat”, mai presus de ceea ce el poate să primească, să audă și să cunoască. Însă, ca o mângâiere, ca o amintire, ca un semn al prezenței, locul desfășurării luptei capătă un nume – Peniel, adică fața lui Dumnezeu, pentru că „fața lui Dumnezeu” a văzut-o Iacov și, deodată, a trăit mântuirea sufletului său, printr-o experiență personală și transformatoare – nimic nu avea să mai fie la fel ca înainte.

Cele două momente, luate și lecturate împreună în termeni simbolici, pot să exprime două momente necesare în devenirea noastră duhovnicească. Betel, casa lui Dumnezeu, poate să exprime înrădăcinarea în tot ceea ce înseamnă „Biserica Ortodoxă a Tradiției”, cu conținutul de credință și de viață al Părinților, într-o succesiune neîntreruptă și neschimbată, garanție a adevărului și a unei viețuiri ortodoxe. Însă accesul la această moștenire se realizează printr-o întâlnire cu Dumnezeu față către față – Peniel, ca experiență personală, transformatoare și determinantă pentru întreaga viață. Se vădește și o dimensiune personal-subiectivă obligatorie în asumarea vieții religioase.

Întreaga experiență duhovnicească a Bisericii vizează această întâlnire cu Domnul, a mea, a celui care mă simt singur, fragil și vulnerabil, la capătul căreia El îmi va da un nume nou, mă va binecuvânta și îmi va schimba viața: „Schimbă-ți numele”, mi-a zis/ și i-am spus: „Eu sunt numele meu”./ „Schimbă-ți numele”, mi-a zis/ și i-am răspuns:/ „Tu vrei să fiu altul,/ tu vrei să nu mai fiu,/ tu vrei să mor/ și să nu mai fiu./ Cum o să-mi schimb numele?”/ El mi-a spus:/ „Tu te-ai născut pe genunchii mei./ Eu te știu de când te-ai născut./ Nu-ți fie frică de moarte,/ înainte de a te naște./ Așa vei fi și după ce vei muri./ Schimbă-ți numele.” (Nichita Stănescu, Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu”) Iată-mă, Doamne! Schimbă-mi numele și deodată și viața…

 

BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

 

Ultimele articole

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea tatălui și libertatea fiilor

Autoritatea și libertatea mereu s-au aflat în relații destul de dificile, dacă nu chiar în opoziție clară. Argumentări filosofice, sociologice sau de natură psiho-pedagogică au încercat să rezolve raportul dintre cele două, respectându-le locul și importanța specifică...

În casă și acasă

În casă și acasă

Fragmentul evanghelic dedicat parabolei fiului risipitor începe cu imaginea unui om care are doi fii. Acest cadru inițial generează întreaga desfășurare a povestirii, descrisă într-un limbaj specific, care se reia într-o succesiune de momente, toate puse în slujba...

Viața ca dar și dăruire

Viața ca dar și dăruire

Dacă Dumnezeu se descoperă cel mai adânc și esențial sub chipul părintelui care iubește îmbrățișând, necondiționat și neschimbat, acest lucru Îl revelează drept Cel care dăruiește și Se dăruiește permanent. Modul Său de ființare este tocmai dăruirea, mai întâi de Sine...

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Paternitatea, chipul cel mai specific al lui Dumnezeu

Dumnezeu are multe numiri în Sfânta Scriptură, iar omul, în decursul timpului, a manifestat o permanentă dorință de a-L numi pe Dumnezeu cât mai cuprinzător, pe măsura apropierii de El. Numirile Lui înseamnă reflectarea în cuvinte a uneia sau alteia dintre lucrările...

Vestea Învierii în „casa fricii”

Vestea Învierii în „casa fricii”

Cuvântul „acasă” a căpătat în ultima perioadă o largă utilizare și o semnificație pe măsură. La origine, poate fi foarte ușor asimilat unei realități intime, personale, calde, în sensul de cămin familial, părinți, copii, bunici, și bucuria împreună petrecerii ce îl...